Duminica a XIV-a de peste an, 07.07.2002

II. ESTE TRIMISĂ ÎN MISIUNE SĂ CELEBREZE

30. LĂCAŞURILE DE CULT

1. Tema

"Cultul «în spirit şi adevăr» (In 4,24) al noului legământ nu este legat de un loc anume. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. Atunci când credincioşii se adună într-un loc anumit, cele mai importante sunt «pietrele vii», strânse laolaltă pentru «zidirea unei case spirituale» (1Pt 2,4-5). Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual din care ţâşneşte izvorul de apă vie. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt, «noi suntem templul Dumnezeului celui viu» (2Cor 6,16)" (CBC 1179).

Având în vedere acest principiu, primii creştini nu au simţit nevoia construirii unor lăcaşuri de cult, ci se adunau în case private pentru a asculta "cuvântul apostolilor", pentru "a frânge pâinea" şi pentru a participa la "agapa frăţească". Ulterior însă, comunităţile creştine, o dată cu creşterea numărului credincioşilor, au început să construiască edificii în care să se adune pentru a-i aduce cult public lui Dumnezeu.

Principalele locuri ale celebrării cultului creştin sunt: bisericile, oratoriile şi capelele private, sanctuarele şi cimitirele. Prin biserică se înţelege "edificiul sacru destinat cultului divin, în care credincioşii au dreptul de a veni pentru a exercita, mai ales în mod public, cultul divin" (CDC, can. 1214). Oratoriile şi capelele private sunt "lăcaşuri destinate cultului divin, în folosul unei comunităţi sau al unui grup de credincioşi" (CDC, can. 1223). Prin sanctuar se înţelege "o biserică sau un loc sacru, unde credincioşii se duc în număr mare în pelerinaj, dintr-un motiv special de evlavie" (CDC, can. 1230). Cimitirele sunt locurile în care sunt înmormântaţi credincioşii decedaţi (cf. CDC, can 1240).

Cât priveşte actuala structurare a lăcaşurilor de cult, de o importanţă mare sunt normele stabilite de Conciliul Vatican II, care au în vedere o "participare activă" a poporului creştin la liturgie. Motivul acestei reforme izvorăşte din convingerea că "liturgia, zidindu-i în fiecare zi ca templu sfânt în Domnul pe aceia care sunt în Biserică, făcându-i lăcaşul lui Dumnezeu în Duhul, până la măsura plinătăţii lui Cristos, le întăreşte în acelaşi timp, într-un mod minunat, puterile pentru a-l vesti pe Cristos şi astfel arată celor din afară Biserica drept steag înălţat pentru neamuri" (SC 2). Prin urmare, acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private, ci "aparţin întregului trup al Bisericii, îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui" (SC 26).

Principiile destinate să reglementeze reînnoirea liturgiei s-au repercutat şi asupra structurii interne a lăcaşurilor de cult. Constituţia conciliară despre liturgie Sacrosanctum Concilium tratează în mod explicit despre adaptarea lăcaşurilor de cult la noile exigenţe ale celebrării liturgice în două articole. În primul se citeşte: "În construirea edificiilor sacre se va avea grijă ca ele să fie adecvate pentru îndeplinirea acţiunilor liturgice şi să favorizeze participarea activă a credincioşilor" (SC 124). Al doilea stabileşte: "Canoanele şi statutele bisericeşti care privesc totalitatea obiectelor destinate cultului divin, mai ales în ceea ce priveşte construcţia demnă şi adaptată a edificiilor, forma şi construcţia altarelor, nobleţea, amplasarea şi securitatea tabernacolului euharistic, funcţionalitatea şi demnitatea baptisteriului, precum şi aşezarea corespunzătoare a imaginilor sacre, a podoabelor şi ornamentelor vor fi revizuite cât mai curând... Ceea ce corespunde mai puţin reformei liturgice va fi corectat sau suprimat, iar ceea ce o favorizează va fi păstrat sau introdus" (SC 128).

Însuşindu-şi aceste norme stabilite de Conciliul Vatican II, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, în Rânduiala generală a Liturghierului roman, precizează următoarele:

- "Bisericile şi celelalte locuri să fie apte pentru săvârşirea slujbei sfinte şi pentru a se obţine o participare activă a credincioşilor. Totodată, edificiile sfinte şi obiectele care aparţin cultului divin să fie demne, frumoase, să fie cu adevărat semne şi simboluri ale realităţilor supranaturale" (nr. 288).

- "Pentru construirea, restaurarea şi adaptarea bisericilor, toţi cei interesaţi să se consulte cu Comisia Diecezană de Liturgie şi Artă Sacră. Ordinariul locului să se folosească de sfatul şi ajutorul acestei comisii, ori de câte ori este vorba să dea norme în acest domeniu, când aprobă planurile noilor construcţii sau când este vorba de a hotărî asupra problemelor de importanţă majoră" (nr. 291).

- "Ornamentaţia bisericii să dea dovadă mai degrabă de o simplitate nobilă decât de o pompă luxoasă. În alegerea materialelor ornamentale să se urmărească autenticitatea lor în aşa fel încât să contribuie la edificarea credincioşilor şi la demnitatea lăcaşului sfânt" (nr. 292).

- "Poporul lui Dumnezeu, care se adună pentru Liturghie, formează o comunitate organică şi ierarhică exprimată prin diferite oficii şi acţiuni pentru fiecare parte a Liturghiei. Prin urmare, împărţirea generală a bisericii trebuie să se facă astfel încât să prezinte o imagine a adunării întrunite, să permită repartiţia armonioasă a tuturor părţilor sale, să înlesnească şi să permită executarea corectă a serviciilor fiecăruia. Credincioşii şi corul vor ocupa locul care să le poată face mai uşoară participarea lor activă. Preotul celebrant, diaconul şi slujitorii vor ocupa un loc în prezbiteriu. Toate acestea, deşi trebuie să scoată în evidenţă orânduirea ierarhică şi diversitatea oficiilor, trebuie să constituie în acelaşi timp o unitate strânsă şi organică prin care să se scoată în evidenţă cu claritate unitatea întregului popor sfânt. Apoi, natura şi frumuseţea locului şi a tuturor obiectelor sfinte să promoveze pietatea şi să arate sfinţenia tainelor care se săvârşesc" (nr. 294).

În această "casă a lui Dumnezeu", adevărul şi armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent şi lucrează în acel loc:

- prezbiteriul este locul unde se află altarul, este proclamat cuvântul lui Dumnezeu iar preotul, diaconul şi alţi slujitori îşi îndeplinesc funcţia lor;

- altarul, pe care devine prezentă jertfa de pe cruce prin semnele sacramentale, este totodată şi masa Domnului, la care poporul lui Dumnezeu este invitat să ia parte în timpul Liturghiei;

- tabernacolul trebuie să fie aşezat în acea parte a bisericii care este de cea mai mare cinste, importanţă, la vedere, împodobit cum se cuvine şi adaptat pentru rugăciune, deoarece trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în sfântul sacrament al altarului;

- sfânta crismă (mirul): miruirea fiind semnul sacramental al peceţii darului Duhului Sfânt, vasul cu sfânta crismă trebuie să fie păstrat, alături de cel cu uleiul catehumenilor şi al ungerii bolnavilor, într-un loc sigur al bisericii;

- scaunul (catedra) episcopului sau al preotului trebuie să exprime funcţia celui care prezidează adunarea şi conduce rugăciunea;

- amvonul: măreţia cuvântului lui Dumnezeu cere ca în biserică să existe un loc rezervat pentru proclamarea lui şi spre care să se îndrepte spontan atenţia credincioşilor în timpul liturgiei cuvântului.

- imaginile sfinte: acestea să fie în aşa fel aşezate în sfântul lăcaş încât credincioşii să fie conduşi spre sfintele taine care se celebrează în el; de aceea să se evite un număr exagerat de mare, iar aşezarea lor trebuie făcută într-o ordine corectă, ca să nu abată atenţia credincioşilor de la celebrarea însăşi.

2. De aprofundat

- Care este nivelul de implicare al credincioşilor laici în proiectarea şi edificarea lăcaşurilor de cult?

- Lăcaşurile de cult din comunitatea dumneavoastră sunt conforme normelor şi recomandărilor magisteriului Bisericii?

- Cum poate fi activată şi ce sugestii aţi avea la adresa Comisiei Diecezane pentru Liturgie şi Artă Sacră?

3. Lecturi
- SC 122-130.
- CBC 1179-1186.
- CDC, can. 1205-1243.