Duminica a IV-a din Advent, 23.12.2001

INTRODUCERE

3. CREDINŢĂ ŞI CONVERTIRE
Sinodul este un drum de convertire, făcut împreună

Cristos este sfânt şi în el nu este umbră de păcat. El este sfântul lui Dumnezeu. Mai mult, el a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea, ca să o facă sfântă" (Ef 5,25-26). "Dar, în vreme ce Cristos, sfânt, nevinovat şi fără pată (Evr 7,26), nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21), ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului (cf. Evr 2,17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea" (LG 8).

Sfânta Scriptură ne relatează faptele şi cuvintele lui Dumnezeu care, în bunătatea sa faţă de oameni, a voit să-i îndepărteze pe aceştia de păcat şi să-i facă să se convertească la el. Păcatul este întotdeauna o îndepărtare de Dumnezeu şi o cădere în idolatrie. Biblia ne învaţă, de asemenea, că există două convertiri: prima are loc atunci când se primeşte credinţa; a doua este un drum progresiv şi continuu, de-a lungul întregii vieţi.

Bunul păstor se află şi astăzi în căutarea oiţei pierdute. Fără să dea semne de nerăbdare, Domnul stă la uşa inimii noastre şi bate (Ap 3,20). De aceea, din partea noastră, dorinţa convertirii nu trebuie să slăbească. "Chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. Ce-a de a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea, «incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea»" (CBC, 1428). "Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi, o întoarcere, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune faţă de rău, împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. În acelaşi timp, ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa, cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei" (CBC, 1431). "Inima omului este greoaie şi împietrită. E nevoie ca Dumnezeu să dea omului o inimă nouă. Convertirea este înainte de toate o lucrare a harului lui Dumnezeu care face ca inimile noastre să se întoarcă la el: «Întoarce-ne la tine, Doamne, şi ne vom întoarce" (Lam 5,21). Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt" (CBC, 1432).

Convertire de la ce? În primul rând de la păcat şi, mai ales, de la compromisul cu păcatul, care opreşte viaţa divină în noi, ne rupe de Cristos şi dezarticulează relaţia noastră cu Biserica. Mai sunt însă şi multe alte aspecte de la care trebuie să ne convertim. Câteva exemple: de la o stare de suspiciune şi de lipsă de afecţiune faţă de Biserică; de la un tradiţionalism ritualistic; de la o alegere arbitrară a adevărurilor şi a comportamentelor; de la un anumit amestec între credinţa creştină şi deriva devastantă spre magie şi spiritism etc.

Dar nu este suficientă convertirea de la, ci e nevoie şi de o convertire la: la cel spre care ne îndreptăm. Convertirea ne îndreaptă spre Dumnezeu. Abandonăm păcatul pentru a trăi în Cristos. Centrul întregii mişcări de convertire este Dumnezeu. Aici se află punctul de întâlnire dintre credinţă şi convertire. Credinţa este darul fundamental al lui Dumnezeu, care ne schimbă măsurile şi perspectivele vieţii. Este un dar ce trebuie dezvoltat şi întrupat până la a-l face viaţă în viaţa noastră. Această creştere începe cu primirea cuvântului lui Dumnezeu, care reînnoieşte mentalitatea noastră. Efectul cel mai clar al credinţei mature este bucuria de a-i aparţine lui Dumnezeu, încrederea totală în el.

Biserica noastră locală, intrând în Sinod, trebuie să crească în credinţă şi în convertire. De aceea, fiecare comunitate trebuie să se întrebe, iar păstorul trebuie să descopere care sunt aspectele de la care şi spre care trebuie să se convertească întreaga sa comunitate. Acestea ar putea fi multe. E nevoie mai ales de o convertire la dimensiunea misionară a vieţii creştine. Apoi de o convertire a familiei, pentru ca aceasta să-şi redobândească adevăratul chip creştin. De asemenea, e nevoie de o convertire la "ziua Domnului", înţeleasă ca o celebrare reînnoită a Paştelui, în special prin participarea la Euharistie. E nevoie de o convertire de la o liturgie-rit la o întâlnire vie şi simţită cu Domnul şi cu întreaga comunitate, care să dea ritm întregii vieţi. E nevoie de o convertire la mărturia carităţii. Biserica este caritate şi evanghelia trece pe drumul carităţii. Caritatea nu se epuizează în satisfacerea nevoilor materiale. Există atâtea abisuri în societatea de azi. Comunitatea creştină trebuie să devină transparentă pentru iubirea lui Dumnezeu prin mărturia carităţii ei. În sfârşit, e nevoie de o convertire la instaurarea unui stil de colaborare care să manifeste mai mult comuniunea dintre diferitele realităţi ecleziale, atât în parohie cât şi în dieceză.