Duminica a XI-a de peste an, 16.06.2002

II. ESTE TRIMISĂ ÎN MISIUNE SĂ CELEBREZE

27. ANUL LITURGIC ŞI LITURGIA ORELOR

1. Tema

a) Anul liturgic

"Începând cu triduum-ul pascal, ca din izvorul său de lumină, noul timp al învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. Din aproape în aproape, de o parte şi de alta a acestui izvor, anul este transfigurat prin liturgie. El este într-adevăr «anul de îndurare al Domnului». Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului, însă după împlinirea ei în Paştele lui Isus şi după revărsarea Duhului Sfânt, sfârşitul istoriei este anticipat, «ca pregustare» iar împărăţia lui Dumnezeu intră în timpul nostru" (CBC 1168).

Dumnezeu şi-a arătat puterea şi bunătatea faţă de oameni prin două mari lucrări: creaţia şi răscumpărarea. Biserica îi aduce preamărire pentru ele comemorându-le necontenit în liturgia sa: creaţia în cadrul celor şapte zile ale săptămânii; răscumpărarea prin ciclul anual. Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale misterului mântuirii. Dacă ciclul săptămânal are un caracter cu precădere trinitar, ciclul anual este de preferinţă soteriologic şi escatologic. Acest caracter al anului liturgic, de memorial al lucrărilor lui Dumnezeu şi al misterelor lui Cristos, urcă până la originile Bisericii.

Anul liturgic a fost iniţiat o dată cu porunca pe care Isus a dat-o apostolilor să celebreze Euharistia ca o perpetuare şi o amintire a ceea ce el a făcut. Astfel, duminica, primul nucleu al anului liturgic, apare ca o comemorare săptămânală a zilei celei mari în care se celebra misterul pascal. În liturgie, acestui mister avea să i se alăture foarte curând acela al Rusaliilor.

Sărbătoarea Paştelui se extinsese până la Rusalii, adică pe o perioadă de 50 de zile de bucurie şi, de aceea, se impunea să aibă un preludiu. Astfel în secolele II-IV apare o perioadă de pregătire pentru Paşti cu caracter penitenţial, care treptat s-a extins de la o săptămână la 40 de zile. Între timp, marile dezbateri cristologice care au frământat Biserica în secolul al IV-lea au dus la introducerea la Roma şi în Orient, dar în zile diferite, comemorarea Naşterii Domnului împreună cu alte trei evenimente: magii, Botezul Domnului şi nunta de la Cana. Ca şi în cazul Paştelui, începând din secolele V-VI, acestea se îmbogăţesc cu o perioadă de pregătire numită Advent, iar mai târziu cu sărbătoarea Prezentarea la Templu. Astfel, în secolul al VI-lea, avem elaborate în esenţă cele două mari cicluri liturgice, al Paştelui şi al Naşterii, care vor constitui cei doi poli în jurul cărora va gravita complexul de sărbători universal celebrate de Biserica Catolică. În timpurile mai apropiate de noi, subordonate celor două mari cicluri, vor mai fi instituite câteva sărbători, cu caracter în special cristologic: Sfânta Treime, Numele lui Isus, Trupul Domnului, Inima lui Isus, Cristos, Rege.

Pe fondul acestor cicluri, din secolul al II-lea, o dată cu primele comemorări ale sfinţilor, apare ciclul hagiografic sau sanctoral. Prima verigă a acestui ciclu, legat la origine de liturgia funerară din catacombe, a fost cultul liturgic al martirilor. Prin secolele IV-V calendarele locale ale sfinţilor fiecărei Biserici încep să se îmbogăţească cu comemorarea unor sfinţi mai renumiţi proprii altor Biserici. Reforma liturgică a lui Carol cel Mare (secolele IX-X) a contribuit la înmulţirea şi răspândirea sărbătorilor sfinţilor şi a introdus în propriul calendar sfinţii aparţinând Bisericii din Roma, iar mai târziu, mai ales datorită activităţii misionare a Ordinului Franciscan, calendarul roman al sfinţilor s-a răspândit pretutindeni în Biserică.

Din punct de vedere cronologic, ultimul care s-a inserat în anul liturgic a fost ciclul sărbătorilor mariane. Sfânta Fecioară, venerată chiar de la începutul Bisericii ca născătoare de Dumnezeu, de-a lungul secolelor a dobândit în cadrul anului liturgic mai multe sărbători, dintre care cea mai însemnată este Adormirea Maicii Domnului de la 15 august. Sărbătorile sfinţilor şi ale Maicii Domnului nu sunt rupte de ciclul Paştelui, al Naşterii şi al timpului de peste an, ci sunt încadrate şi subordonate, făcând parte integrantă din ele.

Pe lângă ciclurile liturgice de mai sus, mai există ciclul de peste an care cuprinde 33 sau 34 de săptămâni. Conform ultimei reforme liturgice, aceste săptămâni formează un tot unic care începe după sărbătoarea Botezul Domnului, continuă până la Miercurea Cenuşii, reîncepe după lunea de după Rusalii şi se încheie cu sâmbăta din ajunul primei duminici din Advent.

b) Liturgia orelor

"Misterul lui Cristos, Întruparea şi Paştele său pe care îl celebrăm în Euharistie, îndeosebi în adunarea duminicală, impregnează şi transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei orelor, «Oficiul divin». Cu fidelitate faţă de îndemnurile apostolilor de «a ne ruga fără încetare» (1Tes 5,17; Ef 6,18)), această celebrare «este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin laudă lui Dumnezeu». Ea este «rugăciunea publică a Bisericii» în care credincioşii (preoţi, călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştini. Celebrată «în forma aprobată de Biserică», Liturgia orelor «este într-adevăr glasul Miresei care vorbeşte Mirelui ei, ba chiar este rugăciunea pe care Cristos, împreună cu Trupul său, o înalţă către Tatăl»" (CBC 1176).

Celebrarea Liturgiei orelor, destinată să devină rugăciunea întregului popor al lui Dumnezeu, cere armonizarea glasului cu inima care se roagă şi însuşirea unei cunoaşteri mai profunde a liturgiei şi a Bibliei, mai ales a psalmilor. Liturgia orelor se compune din psalmi, cântări biblice, lecturi biblice, patristice şi din diferiţi autori bisericeşti, responsorii, imnuri, invocaţii, rugăciuni şi momente de linişte.

Fiecare membru al Bisericii este invitat de Conciliul Vatican II să participe la Liturgia orelor potrivit misiunii şi vocaţiei proprii şi circumstanţelor vieţii: preoţii însărcinaţi cu misiunea pastorală, pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea cuvântului; călugării şi călugăriţele în virtutea carismei vieţii lor consacrate; toţi credincioşii, după posibilităţile lor. Păstorii sufleteşti sunt îndemnaţi să aibă grijă ca orele principale, mai ales Vesperele, în duminici şi în sărbătorile mai solemne, să fie celebrate în comun în biserică. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin, fie împreună cu preoţii, fie adunaţi între ei, sau chiar singuri (cf. SC 86, 96, 98, 100; PO 5; CBC 1175).

Liturgia orelor este cea care îl înalţă pe om, îl înserează în marele cor al creştinilor care îi adresează laude Sfintei Treimi, îl îndepărtează de pericolul izolării şi al singurătăţii, punându-l în comuniune cu toţi membrii Bisericii, chiar şi cu cei din ceruri, şi îi sfinţeşte timpul introducându-l în spaţiul sacru al acţiunilor liturgice.

2. De aprofundat

- Ce iniţiative se pot propune pentru a trăi mai conştient timpul forte al Adventului, Crăciunului, Postului Mare şi Paştelui?

- Cum pot fi comemorate cu mai mult folos pentru comunitatea parohială anumite sărbători în cinstea sfinţilor şi a sfintei Fecioare Maria?

- Psalmii constituie fondul esenţial al rugăciunii creştine. Ce se poate face pentru a ne familiariza mai mult cu limbajul lor? Cum putem să descoperim în ei un autentic sens creştin?

- Ce iniţiative credeţi că se pot lua pe plan parohial pentru ca la celebrarea Liturgiei orelor, în special a Laudelor şi a Vesperelor, să participe şi comunitatea parohială mai, ales în zilele de duminică şi de sărbătoare mai însemnate?

3. Lecturi
- SC 102-111; 83-101.
- CBC 1168-1173; 1174-1178.
- CDC, can. 1173-1175.