Preasfânta Treime, 26.05.2002

II. ESTE TRIMISĂ ÎN MISIUNE SĂ CELEBREZE

24. POCĂINŢA

1. Tema

"Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi în acelaşi timp sunt reconciliaţi cu Biserica, pe care au rănit-o prin păcat şi care, prin dragostea, exemplul şi rugăciunea ei, colaborează la convertirea lor" (LG 11).

Sacramentul Pocăinţei realizează drumul de întoarcere la Tatăl, consacră o întoarcere personală şi eclezială de convertire, de căinţă şi de îndestulare din partea penitentului, proclamă sfinţenia şi milostivirea Creatorului şi dăruieşte iertarea, pacea şi iubirea lui Dumnezeu credinciosului căit (cf. CBC 1423-1424).

Numai Dumnezeu iartă păcatele. Dar pentru că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, el spune despre sine: "Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ" (Mc 2,10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: "Îţi sunt iertate păcatele" (Mc 2,5). Mai mult, în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti, Isus Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei şi a dat apostolilor puterea de a ierta păcatele în numele său. Făcându-i pe apostoli părtaşi de propria sa putere de a ierta păcatele, Domnul le dă şi puterea de a-i reconcilia cu Biserica. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne spuse de Cristos lui Petru: "Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor; orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri (Mt 16,19). Această misiune de a lega şi dezlega, care i-a fost dată lui Petru, a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul lui (cf. LG 22). Episcopii, urmaşii apostolilor, şi preoţii în comuniune cu episcopul propriu, din voinţa lui Cristos continuă să exercite această misiune. În virtutea sacramentului Preoţiei, ei au puterea de a ierta toate păcatele "în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh".

Cristos a voit ca Biserica sa, prin rugăciunea, viaţa şi acţiunea ei, să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care el ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. De aceea, îndeplinindu-şi misiunea, Biserica adresează chemarea la convertire atât celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi evanghelia lui, cât şi tuturor creştinilor. Dacă prima convertire se realizează prin Botez, cea de-a doua se împlineşte prin sacramentul Pocăinţei. Convertirea este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga comunitate de credincioşi. Astfel, Biserica, incluzând în sânul ei păcătoşi şi fiind deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească, ci este dinamismul inimii smerite atrase şi puse în mişcare de har ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu care ne-a iubit cel dintâi.

Această chemare la convertire şi pocăinţă nu are în vedere în primul rând faptele exterioare, "sacul şi cenuşa", postul şi mortificările, ci convertirea inimii, pocăinţa interioară, care implică atât o reorientare radicală a întregii vieţi, o convertire la Dumnezeu din toată inima, o ruptură cu păcatul, o aversiune faţă de rău, împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite, cât şi dorinţa şi hotărârea de a schimba viaţa, cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul ei. Fără această convertire a inimii, faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase; dimpotrivă, o adevărată convertire interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile, gesturi şi fapte de pocăinţă (cf. CBC 1430-1431).

În decursul veacurilor, toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut, au păstrat aceeaşi structură fundamentală care comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte, faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt (căinţa, mărturisirea şi îndestularea); pe de altă parte, acţiunea lui Dumnezeu prin mijlocirea Bisericii care, prin episcop şi preoţii lui, acordă în numele lui Isus Cristos dezlegarea de păcate, stabileşte modalitatea îndestulării şi, totodată, se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el.

Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori le este cerut în mod rezonabil de credincioşi. Celebrând sacramentul Pocăinţei, preotul împlineşte slujirea bunului păstor care caută oaia pierdută, a bunului samaritean care oblojeşte rănile, a Tatălui care îl aşteaptă pe fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce, a dreptului judecător care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă. Pe scurt, preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos.

Date fiind delicateţea şi măreţia sacramentului Pocăinţei şi respectul cuvenit persoanelor, Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat, sub pedepse foarte aspre, să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui. Nu-i este îngăduit să folosească în vreun fel cele cunoscute la Spovadă despre viaţa penitenţilor. Acest secret de la Spovadă se numeşte "sigiliul sacramental", deoarece tot ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne sigilat de sacrament (cf. CBC 1461-1467).

Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea penitentului în harul lui Dumnezeu şi în unirea acestuia cu el într-o mare şi profundă prietenie. Scopul şi roadele acestui sacrament al împăcării sunt reconcilierea cu Dumnezeu, împăcarea cu Biserica, iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte, iertarea pedepselor vremelnice, pacea şi seninătatea conştiinţei, mângâierea spirituală şi sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină.

Indulgenţele. Doctrina şi practica indulgenţelor sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinţei.

"Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii bine determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi. Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnică datorată păcatului. Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor morţi" (CBC 1471).

2. De aprofundat

- Cum se poate arăta mai bine raportul strâns între cuvântul lui Dumnezeu şi sacramentul Pocăinţei, părerea de rău pentru păcate şi dorinţa de a nu mai păcătui, bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu şi mărturisirea păcatelor?

- Prin sacramentul Pocăinţei se iartă păcatele făcute după Botez. În ce împrejurări şi de câte ori se participă la acest sacrament?

- Cum poate fi caracterizat simţul păcatului în comunitatea dumneavoastră? Care este diferenţa între păcatele mici şi păcatele mari? Cum trebuie să mărturisim păcatele? De câte ori şi în ce situaţii trebuie să ne spovedim? Cât timp putem să ne împărtăşim după o Spovadă?

- În cadrul pregătirii pentru prima sfântă Împărtăşanie copii sunt iniţiaţi şi pentru sacramentul Pocăinţei. Pentru ca această iniţiere să nu înceteze o dată cu prima sfântă Împărtăşanie, ce pot face părinţii, naşii şi preoţii din parohie?

- Ce puteţi spune despre indulgenţe şi despre acele păcate deosebit de grave care sunt lovite de excomunicare şi a căror dezlegare nu poate fi acordată, potrivit dreptului bisericesc, decât de papa, episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei?

- Care situaţii şi ce timp liturgic sunt mai potrivite pentru organizarea celebrărilor penitenţiale?

3. Lecturi
- In 20,22-23.
- CBC 1422-1484.
- CDC, can. 959-997.