Duminica a V-a din Post, 17.03.2002

II. ESTE TRIMISĂ ÎN MISIUNE SĂ VESTEASCĂ

15. SFÂNTA SCRIPTURĂ, CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU PENTRU OM

1. Tema

Dumnezeul creştinilor este Dumnezeul care s-a făcut cunoscut poporului său, încheind alianţă cu el. Dumnezeul credinţei creştine este Dumnezeul alianţei. Credinţa creştină, care înnoieşte viaţa celui credincios, răspunde la iniţiativa lui Dumnezeu care vine, revelându-se, să-l întâlnească pe om.

Această Revelaţie este făcută din "fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele" (DV 2). Revelaţia are loc, în sensul propriu al cuvântului, în cadrul istoriei concrete a oamenilor. În cadrul istoriei, este Dumnezeu cel care acţionează şi vorbeşte. El este cel care îşi alege un popor, pentru a-i încredinţa o misiune în favoarea celorlalte popoare.

În inima poporului pe care Dumnezeu şi l-a ales se află Biblia, o carte în care el recunoaşte semnătura Dumnezeului său. Biblia este "cartea" în care ne este transmisă revelaţia lui Dumnezeu şi proiectul său de iubire, de la creaţie, de-a lungul istoriei poporului ales de el, Israelul, până la punctul culminant al acestei istorii: viaţa, moartea şi învierea lui Isus şi revărsarea Duhului Sfânt. Prin dăruirea Duhului Sfânt se naşte Biserica, noul popor al lui Dumnezeu, altoit pe cel vechi şi chemat să ajungă la desăvârşire în gloria cerească (cf. LG 48).

Vechiul Testament dă mărturie despre experienţa pe care a făcut-o Israelul cât priveşte căile lui Dumnezeu cu oamenii, aşa cum i le-au explicat profeţii. Această parte a Bibliei (Legea, Profeţii şi Scrierile, după diviziunea iudaică) este patrimoniul comun al evreilor şi al creştinilor. Locul pe care îl ocupă Vechiul Testament în Biblia creştină dă mărturie despre importanţa pe care o are istoria Israelului pentru credinţa creştină. Adevărul cuprins în Vechiul Testament nu şi-a pierdut valoarea prin împlinirea acestei istorii în Isus Cristos. Despre această împlinire dă mărturie Noul Testament, constituit din cele patru evanghelii, Faptele Apostolilor, scrisorile sfinţilor Paul, Petru, Iacob, Ioan şi Iuda, Scrisoarea către Evrei şi Apocalipsul.

Vechiul şi Noul Testament, în distincţia şi unitatea lor, constituie Sfânta Scriptură. Aceasta, "consemnată sub inspiraţia Duhului Sfânt", este cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu. Dacă scrierile care compun Biblia sunt redactate de mâna oamenilor, ele îl au şi pe Dumnezeu ca autor şi "transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în scrierile sacre" (DV 11). Pentru a înţelege corect acest adevăr, trebuie să se ţină cont de "genurile literare" ale diferitelor scrieri, dar şi de situarea fiecărei scrieri în ansamblul Bibliei. În plus, e nevoie să te laşi condus de înţelegerea pe care avut-o Biserica despre acest adevăr în tradiţia ei, înţelegere pe care continuă să o facă cunoscută prin predica sa.

În Sfânta Scriptură Biserica îşi găseşte hrana şi tăria sa (cf. DV 21; CBC, 104). De aceea, pastoraţia biblică va trebui să impregneze întreaga activitate pastorală a Bisericii şi să tindă spre a favoriza un contact continuu cu Sfânta Scriptură, printr-o lectură spirituală asiduă şi un studiu atent (cf. DV 25). Acest contact se realizează în celebrarea liturgică, mediul cel mai propice pentru ascultarea cuvântului, în cadrul catehezei, dar se prelungeşte într-o întâlnire directă în lectio divina, în care ascultarea devine meditaţie, rugăciune şi contemplare, individuală sau în familie.

Cristos, care încredinţează Bisericii cuvântul său, pentru ca aceasta să-l citească, să-l interpreteze, să-l trăiască şi să-l vestească, îi dăruieşte şi Duhul său pentru ca să o călăuzească pe drumul înţelegerii cuvântului divin (cf. DV 10; CBC, 108).

Conciliul al II-lea din Vatican a determinat redescoperirea centralităţii cuvântului lui Dumnezeu în viaţa şi în misiunea Bisericii; totuşi, alături de o anumită redeşteptare biblică, se observă că pentru majoritatea credincioşilor ocaziile de întâlnire şi de ascultare a cuvântului divin sunt puţine. Biblia, deşi este cartea cea mai răspândită, este printre cele mai puţin citite; sunt tot mai puţini cei care se apropie de această carte, singuri sau în grup, pentru lectură şi rugăciune.

Întâlnirile de formare biblică, promovate cu o anumită frecvenţă în ultimii ani, au un ecou slab; acelaşi lucru s-ar putea spune despre momentele de ascultare şi de lectio divina. Cei mai mulţi se întâlnesc cu Biblia doar la celebrarea liturgică zilnică sau duminicală, în cadrul căreia lectura fragmentelor biblice este explicată şi aprofundată.

2. De aprofundat

- Cum pot fi create centre de lectio divina, pentru a favoriza lectura şi ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, personal, în familie, în cadrul comunităţilor religioase, în parohie?

- Cum se poate face educaţia în spiritul lecturii Bibliei, încă de la o vârstă fragedă? Cum se poate realiza un adevărat drum de iniţiere biblică?

- În ce mod se poate promova o formare biblică de bază şi pregătirea unor animatori biblici?

- Ce spaţiu se poate acorda componentei biblice în fiecare mediu al pastoraţiei: cateheză, liturgie, omilie etc.?

- Cum se poate coordona şi promova o pastoraţie biblică diecezană?

- Cum poate Biblia, care a avut un rol atât de mare în formarea culturii noastre, să devină o bază pentru un dialog intercultural în vederea ocrotirii valorilor spirituale şi umane universale?

3. Lecturi
DV 2-25.
CBC, 51-133.
CDC, can. 762-772.