Duminica a II-a din Advent, 09.12.2001

INTRODUCERE

1. BISERICA LUI CRISTOS CARE ESTE ÎN MOLDOVA SE PREGĂTEŞTE SĂ INTRE ÎN SINOD

Isus, Domnul înviat, Mielul aşezat la dreapta Tatălui, este fundamentul veşnic şi viaţa Bisericii. El, Cuvântul întrupat şi sacramentul originar al mântuirii, în timpul vieţii sale pământeşti, a trăit în locuri precise şi în circumstanţe irepetabile. Aşa se întâmplă acum cu Biserica, peregrină în timp. Ea se înrădăcinează într-un teritoriu şi trăieşte într-o epocă precisă. Încă de la început, Biserica nu există decât în mod concret, ca Biserică a lui Dumnezeu care este în Ierusalim, Antiohia, Corint, Roma etc.

Istoria Bisericii continuă să fie marcată de acest cuvânt al lui Isus: "Voi însă veţi primi puterea Duhului Sfânt care va coborî peste voi. Atunci îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului" (Fap 1,8). "După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, iar ei au plecat şi au predicat pretutindeni, în timp ce Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul prin semnele care îi însoţeau" (Mc 16,20).

În aceeaşi zi în care Biserica, plină de focul Duhului Sfânt, a făcut primii paşi în istoria oamenilor, erau prezenţi la Ierusalim "iudei evlavioşi, veniţi din toate naţiunile de sub cer" (Fap 2,5) şi, dintre ei, s-au botezat "circa trei mii de suflete" (Fap 2,1). Puţin mai târziu, împrăştiaţi de persecuţia care a dus la martiriul lui Ştefan, ucenicii lui Cristos au dat naştere unui grup de credincioşi la Antiohia. "Biserica din Ierusalim a auzit vorbindu-se despre acestea şi atunci Barnaba a fost trimis până la Antiohia" (Fap 11,22). El i-a întărit în credinţă, l-a aflat pe Saul şi a rămas împreună cu el "un an întreg oaspeţii acestei comunităţi şi au instruit foarte mult popor. Astfel că la Antiohia, s-a dat ucenicilor pentru întâia oară numele de creştini" (Fap 11,26).

Şi pentru noi, întâlnirea cu Biserica Domnului a avut loc într-o Biserică particulară. Aceasta trebuie înţeleasă ca "o comunitate de credincioşi creştini în comuniune de credinţă şi sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiune apostolică. Aceste Biserici particulare sunt formate «după chipul Bisericii Universale; în ele şi din ele este constituită Biserica Catolică, una şi unică»" (CBC, 833).

Pe lângă vestirea evangheliei, marile daruri ale Domnului care constituie Biserica sa peregrină într-un loc sunt episcopul şi Euharistia celebrată de el. "Episcopul este şi «împărţitorul harului cu care e înzestrată preoţia supremă» (LG 26), în mod deosebit în Euharistie, pe care o oferă el însuşi sau se îngrijeşte să fie oferită de preoţi, colaboratorii săi. Căci Euharistia este centrul vieţii Bisericii particulare. Episcopul şi preoţii sfinţesc Biserica prin rugăciunea şi munca lor, prin slujirea cuvântului şi a sacramentelor" (CBC, 893).

Pe scurt, "dieceza este o porţiune a poporului lui Dumnezeu, care este încredinţată unui episcop pentru a o păstori cu colaborarea tuturor preoţilor, astfel încât, aderând la păstorul ei şi adunată de el în Duhul Sfânt prin evanghelie şi Euharistie, să constituie o Biserică particulară în care este realmente prezentă şi acţionează Biserica lui Cristos, una, sfântă, catolică şi apostolică" (CDC, can. 369).

În sfârşit, "Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei «întâi-stătătoare în iubire». «Căci cu această Biserică, pentru originea ei deosebită, este necesar să se armonizeze întreaga Biserică, adică credincioşii de pretutindeni»" (CBC, 834). Această "comuniune" deschide calea spre comuniunea cu toate celelalte Biserici şi în aceasta constă în mod esenţial universalitatea.

*Biserica, aşadar, se prezintă întotdeauna ca un loc de întâlnire între darul unic şi peren al mântuirii în Cristos şi o situaţie concretă, în continua schimbare a istoriei, cu toate caracteristicile naturale, etnico-sociale şi culturale care o caracterizează.

După episcop şi unit cu el, o mare importanţă în viaţa unei Biserici o are prezbiteriul. Acesta reprezintă ansamblul tuturor preoţilor, născuţi prin sacramentul hirotonirii şi activi în comuniune cu episcopul, pe care îl fac prezent în orice loc al diecezei în vestirea cuvântului, în celebrarea sacramentelor şi în conducerea fiecărei comunităţi parohiale.

*"În cadrul comuniunii ecleziale, în special preotul este chemat să crească, în formarea sa permanentă, în şi cu întreg prezbiteriul unit cu episcopul. Prezbiteriul, în adevărul său deplin, este un mysterium: de fapt, este o realitate supranaturală pentru că se înrădăcinează în sacramentul Preoţiei (...) Aşadar, fizionomia prezbiteriul este cea a unei adevărate familii, a unei fraternităţi, ale cărei legături nu sunt nici din carne şi nici din sânge, ci sunt din harul Preoţiei" (Ioan Paul al II-lea, Pastores dabo vobis, 74).

O Biserică locală are o istorie a sa şi îşi construieşte zi de zi istoria sa. Factorul care o caracterizează cel mai mult este drumul ei pastoral, făcut din alegeri şi obiective în care se exprimă fidelitatea ei faţă de Domnul în misiunea ei pe acest pământ şi faţă de oamenii de pe acest pământ. Misiunea ei face prezentă unica misiune a Bisericii, care are trei dimensiuni: evanghelizarea, celebrarea misterelor mântuirii şi mărturisirea iubirii Tatălui. Pentru a o desfăşura în mod adecvat, se obişnuieşte ca fiecare Biserică să elaboreze un Plan pastoral, în funcţie de situaţia particulară de timp şi loc în care trăieşte, propunându-l apoi tuturor realităţilor diecezane pentru o comună realizare.

Misiunea aparţine întregii Biserici particulare. Prioritară este responsabilitatea episcopului şi a păstorilor uniţi cu el, dar nu sunt excluşi de la aceasta nici laicii. Este Biserica întreagă cea care, peregrinând pe acest pământ al Moldovei, trebuie să-l vestească pe Cristos şi evanghelia sa, sensul vieţii prezente şi speranţa vieţii viitoare, care relativizează orice iluzorie cucerire pământească şi demască orice idolatrie a istoriei.

Biserica locală trăieşte o viaţă "catolică", adică "după întreg", a tuturor darurilor Domnului. Parohia este o subdiviziune de origine umană şi, din punct de vedere istoric, destul de recentă, care are o viaţă dependentă de dieceză. Poate ar trebuie corectată în mintea credincioşilor următoarea perspectivă: viaţa lor se desfăşoară în mod normal în parohie, dar trebuie să se deschidă mai mult spre episcop şi comunitatea diecezană. "Parohia este o comunitate precisă de credincioşi, constituită în mod stabil în cadrul Bisericii particulare, a cărei grijă pastorală, sub autoritatea episcopului diecezan, este încredinţată unui paroh în calitate de păstor propriu al ei. Numai episcopului diecezan îi revine de drept să înfiinţeze, să desfiinţeze sau să modifice parohiile" (CDC, can. 515).

Episcopul este cel care trimite un preot într-o parohie pentru a se face prezent, în special în celebrarea Euharistiei. Conciliul precizează că "toţi trebuie să acorde cea mai mare importanţă vieţii liturgice a diecezei, ce se desfăşoară în jurul episcopului, mai ales în catedrală: toţi trebuie să fie convinşi că manifestarea principală a Bisericii este participarea deplină şi activă a întregului popor sfânt al lui Dumnezeu la aceleaşi celebrări liturgice, mai ales la aceeaşi Euharistie, la aceleaşi rugăciuni, la acelaşi altar la care prezidează episcopul înconjurat de preoţi şi de ceilalţi slujitori ai altarului" (SC 41).

În fiecare dieceză, apoi, deşi nu fac parte din ea datorită unei necesităţi intrinseci, există călugării, călugăriţele şi alţi credincioşi care şi-au consacrat viaţa într-un mod deosebit lui Dumnezeu şi mărturiei pentru Înviere. Aceste vocaţii sunt o mărturie importantă adusă pentru viaţa consacrată lui Cristos şi dăruirea pentru evanghelie şi îşi aduc o importantă contribuţie la creşterea întregului popor al lui Dumnezeu.

Biserica noastră particulară se pregăteşte să intre în Sinod. Pentru viaţa oricărei Biserici particulare, acesta este unul dintre momentele cele mai importante ale experienţei pastorale. Este un timp de har deosebit. Un timp pentru a asculta cu mai multă atenţie cuvântul Domnului care ne interpelează; un timp pentru a ne ruga mai intens împreună; un timp pentru a ne converti împreună, astfel încât să dăm o mărturie mai clară pentru Domnul înviat în faţa atâtor care, fără să o ştie, o aşteaptă de la noi.

*Aşa cum s-a spus, prima manifestare a Bisericii locale este celebrarea euharistică, prezidată de episcop, în catedrala sa. Pe locul al doilea vine tocmai celebrarea unui sinod. Acesta cere o participare cât mai largă posibilă, atât a preoţilor cât şi a laicilor, şi cere ca participarea să fie cu adevărat responsabilă, după darurile şi bogăţia fiecăruia.

În Biserica locală există unele locuri deosebit de semnificative. Acestea sunt catedra episcopului din catedrală, alături de altarul unde el celebrează în mod solemn Euharistia şi seminarul, unde sunt formaţi pentru viitorul minister acei tineri pe care Domnul îi cheamă pentru a face din ei preoţii Bisericii sale. Aceste locuri, chiar dacă îşi au funcţia lor simplă şi obişnuită, trebuie considerate şi privite de întreaga dieceză în lumina semnificaţiei lor simbolice, în ordinea vieţii Bisericii însăşi.