» înapoi la cuprins «

Lectio divina pentru săptămâna premergătoare Rusaliilor

Gal 5,13-25

Este vorba despre un fragment mai mult exortativ decât narativ care vrea să evidenţieze transformarea diviziunii într-un eveniment de fraternitate. Relatarea coborârii Duhului sfânt şi a primului discurs al lui Petru sunt ca şi mântuirea "Babelului".

Să invocăm acest Duh de sfinţenie şi de libertate ca să ţâşnească în inimile noastre şi să ne elibereze de frică şi de orice slăbiciune aşa încât să primim acest cuvânt în toată bogăţia sa.

Rugăciunea de început: invocarea Duhului sfânt

1. Lectio: Să citim cuvântul (Mc 9,2-10): lectură lentă şi atentă urmată de tăcere câteva minute

Fiecare poate reciti în gând textul încercând să-şi amintească fiecare ceea ce a citit.

Se face un prim comentariu asupra textului şi a structurii sale:

a. Este vorba fără îndoială de un fragment sugestiv şi caracterizat de opoziţia între viaţa condusă de Duhul sfânt şi de libertatea răscumpărată, şi viaţa unde pot să mai stăpânească încă criteriile egoiste, patimile neînfrânate, obiceiurile păgâne. Dar înţelegerea sa are nevoie şi de atenţia la marea temă generală a scrisorii: Paul este cuprins de o anumită mânie polemică, deoarece în comunităţile creştine ale galatenilor alţi predicatori au venit şi au pus la îndoială autenticitatea predicării sale.

În substanţă creştinii din Galaţia se întorc la vechile obiceiuri cum ar fi centralitatea tradiţiei ebraice cu privire la lege şi prescrierile riguroase, sau unele practici păgâne de cult pe lângă temple, cu practica prostituţiei sacre. Asupra celor două teme, legea şi obiceiurile necurate, insistă capitolele 3 şi 4 a scrisorii către galateni. Împletită cu cele două teme este şi problema "perturbatorilor" iudaizanţi, care caută să nege autoritatea lui Paul, deoarece este prea "modern". De aceea primele două capitole sunt o autoapărare pasionantă, amintind aprobarea primită la Ierusalim de la "stâlpii" Bisericii (cf. Gal 2,6-9).

Dar în acest punct discursul se concentrează asupra poruncii circumciziei, iar Paul izbucneşte în expresii dure şi aproape vulgare: "Cei care vă tulbură mai bine să se mutileze de tot" (5,12). Problema de fond pentru Paul nu este o incizie făcută în trup, ci o fidelitate adevărată faţă de darul Duhului Sfânt, darul libertăţii şi al noii fraternităţi.

b. Putem semnala o subdiviziune a textului:

- vv. 13-15: folosesc drept legătură între două idei; chemarea la libertate se înţelege în versetele precedente, care insistă asupra ei, ca un scop al vieţii şi al alegerilor, nu al libertinajului;

- vv. 16-18: principiu general asupra drumului condus de Duhul sfânt şi asupra "dorinţelor" opuse;

- vv. 19-23: dubla listă a faptelor trupului şi a roadelor Duhului sfânt;

- vv. 24-25: invitaţie să umblăm conform Duhului sfânt.

c. Să notăm semnificaţia unor cuvinte:

- faptele trupului: sunt principiile egoismului şi a hedonismului fără frâu. Se pot împărţi: de tip sexual (personal şi sacru), de tip social împotriva comunităţii (diviziuni), de tip religios (idolatrie şi vrăjitorie); liste asemănătoare se găsesc în literatură şi în filozofie (cf. Aristotel, Retorica);

- rodul Duhului: la singular(!), care se poate înţelege ca o înfloritură a iubirii şi favorizează viaţa comunităţii şi nu numai viaţa personală; sunt calităţile tipice care apar în învăţătura şi în viaţa lui Isus;

- umblaţi - a se lăsa conduşi - a trăi prin Duh: semnalează o viaţă care se mişcă spre valori, nu o acumulare de "fapte" sau "rituri" bune. Nu este vorba despre talente sau de abilităţi, ci de calităţi produse în viaţa comunităţii de Duhul sfânt, care este adevăratul protagonist viu.

Se proclamă din nou cuvântul.

2. Meditatio: Să medităm cuvântul (Ghidul oferă un comentariu mai amplu)

Cu uşurinţă acest text poate fi meditat şi aprofundat pornind de la optica vieţii după Duh, a drumului de spiritualitate. În realitate o autentică viaţă spirituală creştină, un drum spre sfinţenie, nu este altceva decât "viaţă după Duh", "a ne lăsa conduşi de Duhul sfânt". La şcoala Duhului sfânt creştinii trebuie să înveţe să fie inventivi, întreprinzători, curajoşi, să înveţe să rişte, fără a rămâne paralizaţi în comportamente prefixate.

a. A-i face loc Duhului sfânt şi a ne lăsa conduşi de el: pentru a fi "sfinţi aşa cum Dumnezeu este sfânt", pentru a trăi în libertatea care ne-a fost dăruită, trebuie "să trăim după Duh", "să ne lăsăm conduşi de Duhul sfânt", "să umblăm în Duh", "să aducem rod în Duhul". Acum, acest lucru, înainte de a fi o datorie şi o acţiune sau o ţintă de a noastră, este un har primit, este o prezenţă activă şi misterioasă, este o realizare - chiar dacă incipientă - a Duhului sfânt în noi. Duhul sfânt nu este "ceva", ci este însăşi viaţa lui Dumnezeu. Nu este rodul unei cuceriri omeneşti, ci împlinirea unei relaţii intime cu Dumnezeu, care ne constituie fii, creează reciprocitatea, adevărata comunicare vitală între Dumnezeu şi noi, face să "locuiască" Dumnezeu în noi. Este ceea ce spun marii învăţători atunci când insistă pe faptul de a ne lăsa conduşi de "învăţătorul interior", de a ne "dispune" rodniciei sale, de "a face să înflorească harul" care a fost semănat în noi. Este harul "sfinţeniei înseşi a lui Dumnezeu", a dreptăţii sale, a iubirii sale.

"Duhul sfânt precedă orice acţiune divină; toate acţiunile divine se împlinesc în noi prin el. Deci noi nu vom fi templu al Duhului sfânt atunci când vom fi transfiguraţi de perfecţiune, atunci când vom fi purificaţi de toată mizeria noastră, atunci când vom fi învăţat să cădem în extaz sau vom cunoaşte răpirile la al treilea cer. Suntem templul Duhului sfânt din momentul botezului nostru... O prezenţă preliminară, aşadar, a Duhului sfânt în noi, care precedă toată istoria vieţuirii noastre în Dumnezeu, care îi este rădăcina, fermentul misterios" (A. Ballestrero, Cred în Duhul sfânt, Piemme, 1998, p. 36). Acest lucru vrem să-l spunem atunci când afirmăm că suntem "templul Duhului sfânt": este principiul vital şi sfânt al lui Dumnezeu care locuieşte în noi, ca un motor operativ profund de adevărat.

b. O viaţă pusă în mişcare, plăsmuită de Duhul sfânt. Dacă omenitatea noastră devine, într-un anumit sens, întruparea sfinţeniei lui Dumnezeu, împărtăşire din sfinţenia lui Dumnezeu, trebuie ca acest lucru să transpară, să se dezvăluie pe deplin. În mentalitate şi în fapte, în opţiuni practice ca şi în virtuţile teologale. Şi exact acest lucru îl întâlnim la sfinţi: acest lucru îl putem numi sfinţenie creştină. Nu este vorba despre o suprapunere între prezenţa lui Dumnezeu şi efortul omenesc voluntar şi fanatic. Este vorba, mai degrabă despre o sinergie, de o colaborare, care se întemeiază pe protagonismul lui Dumnezeu, pe iniţiativa sa, pe "sfinţenia" sa dăruită nouă într-o manieră constitutivă, radicală, care ne face să existăm ca şi "creştini". Fără Duhul sfânt noi nu l-am cunoaşte nici pe Tatăl nici pe Fiul. Dar ei, Tatăl şi Fiul, sunt aceia care ni-l trimit pe Duhul sfânt pentru a ne cuprinde într-o îmbrăţişare vitală şi sfântă. "Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu" (Rom 8,14), le aminteşte Paul romanilor.

Lumen gentium îi încredinţează Duhului sfânt misiunea de a sfinţi în continuu Biserica, de "a locui în ea". Dar adaugă şi faptul că Duhul sfânt conduce Biserica spre întregul adevăr, o unifică în comuniune şi în slujire, o înzestrează cu diferite daruri ierarhice şi carismatice, cu care o conduce şi o înfrumuseţează cu roadele sale. Prin forţa evangheliei face să întinerească Biserica, o reînnoieşte continuu şi o conduce la unirea perfectă cu Mirele ei (LG 4). Tradiţiei spirituale bazate desigur pe unele expresii biblice, i-a plăcut să se oprească asupra unor sectoare speciale. De exemplu se dă mare importanţă "darurilor Duhului sfânt", dar şi "carismelor Duhului sfânt", adesea punându-le în relaţie între ele şi inserând şi tema virtuţilor şi a fericirilor. În substanţă creştinul care atinge statura deplină a lui Cristos, sub conducerea Duhului sfânt, este ca atare atunci când strălucesc în el înţelepciunea şi inteligenţa, evlavia şi discernământul, tăria şi bucuria, dar şi pacea şi comuniunea, libertatea şi dreptatea, fidelitatea şi adevărul.

c. Spiritualitatea întrupării. Duhul sfânt - şi Dumnezeu însuşi în sens general - s-a arătat mereu pasionat de istorie, şi-a jucat impetuozitatea în a o face să înainteze, în a o transforma, în a trimite profeţi care să o scuture în vederea bunurilor viitoare şi globale. Carismele sale nu au fost dăruite pentru "a sta şi a privi la cer" (cf. Fap 1,10), extaziaţi, ci pentru a duce noutatea evangheliei până la marginile pământului şi în toate areopagurile istoriei (cf. Fap 17,16-34; 28,3-31). Împărăţia care vine nu este compensaţia pentru cel care se simte "naufragiat" de speranţe împotmolite, ci este un dar fiilor oamenilor care-şi exercită responsabilitatea lor.

Lui Dumnezeu îi place să se reveleze ca iubire-agape, plin de slăbiciune, gratuitate, slujire, milostivire. Iar Paul a insistat tocmai asupra acestor atitudini atunci când a spus să "umblăm după Duh". Ioan spune: "orice duh care îl mărturiseşte pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu" (1In 4,2). Duhul care locuieşte în inima bisericii, o învaţă să recunoască urmele lui Dumnezeu, aşa cum spune Conciliul: Valorile ca: demnitatea umană, comuniunea frăţească şi libertatea, adică toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre, pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui, le vom regăsi apoi iarăşi, însă purificate de orice prihană, luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui "Împărăţia veşnică şi universală (GS 39).

d. Înţelepciunea crucii. "Umblaţi în duh şi nu împliniţi poftele trupului. Căci cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele" (Gal 5,16.24). Atunci sfinţenia începe de la acest contrast, la acest nivel de luptă, de alegere a câmpului, de exerciţiu (asceză). Este vorba despre o contradicţie ce trebuie trăită în întreg spectrul valorilor şi a vieţii; este vorba despre acceptarea insuccesului, a încercării, a falimentului, conduşi de "înţelepciunea crucii" (1Cor 1,17-31). "Inima nouă" (Ez 36,26), inima "străpunsă" de vestea lui Cristos cel înviat (cf. Fap. 2,37-38), este darul şi efectul rănilor Celui răstignit. O spune Ioan Paul al II-lea în Dominum et vivificantem: "Isus lasă să treacă Duhul prin rănile trupului său înviat". Convertirea, schimbarea drumului, precum şi lupta permanentă între dorinţele trupului şi cele ale Duhului sfânt, sunt mereu conduse, făcute autentice de către Duhul sfânt.

Yves Congar spune: "Din evanghelie, de la sf. Paul şi prin experienţa constantă a spiritualilor şi a sfinţilor, harul este dat cu preţul unei participări la suferinţele şi la crucea lui Isus, inseparabile de învierea sa". De-a lungul vieţii sale, Isus a înfruntat momentele decisive - cum ar fi ispitirile, alegerile, agonia - sub impulsul Duhului sfânt, aşa cum îi place lui Luca să ne amintească

e. Comuniunea, fraternitatea, reconcilierea. Sf. Augustin spunea: "Vrei să ştii dacă-l ai pe Duhul sfânt? Întreabă-ţi lăuntrul tău cel mai secret: dacă există iubire în inima ta, îl ai pe Duhul sfânt". Cuvântul cheie pentru a umbla după Duh este iubirea. Duhul sfânt este plinătate de comuniune, de fraternitate, de reconciliere, de dialog şi de pace. "Toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup" (1Cor 12,13). Lista dorinţelor trupului manifestă o viaţă care absolutizează egoismul personal şi refuză orice solidaritate. Lista "rodului Duhului" aminteşte clar un drum de comuniune şi de fraternitate. Din izvorul agape, ţâşnesc atitudinile virtuoase. Ele reprezintă linii directoare care fac din proiectul comuniunii o realitate robustă şi creativă.

Paul vorbeşte despre bucurie şi pace: este vorba despre acea pace interioară senină, care ne face purtătorii unei fericiri care contagiază, o bucurie care se propune drept primire şi atenţie suavă. Este o bucurie nu artificială ci pacifică, transparentă şi totodată săracă şi umilă. Urmează o deschidere spre raporturile cu ceilalţi: răbdare, bunătate, bunăvoinţă, spune Paul. O spiritualitate de comuniune are nevoie de aceste atitudini ca să fie constructivă, pentru a se realiza în manieră eficace şi nu doar în cuvinte, în relaţii reciproce. A ne lăsa conduşi de Duhul astăzi implică simţirea provocărilor nedreptăţilor şi a tensiunilor etnice, sociale şi culturale, ca o interpelare a credinţei noastre: pentru a ieşi în evidenţă logica vieţii şi a speranţei.

f. Libertate deschisă viitorului. Paul are o formulă foarte frumoasă: "Domnul este Duhul şi unde este Duhul Domnului acolo este libertate" (2Cor 3,17). Şi în acest text citim: "aţi fost chemaţi la libertate" (v. 13; cf. v. 1). Nu există experienţa mântuirii şi a răscumpărării dacă nu există şi darul libertăţii, dacă nu este însănătoşită şi eliberată de frică libertatea noastră. Biserica trebuie să fie sacramentul acestei libertăţi, păzitoarea unei libertăţi care este slujire. Şi totodată solidaritate subversivă cu toţi aceia pe care egoismul, păcatul, dorinţele trupului îi fac sclavi, umiliţi, disperaţi.

Sfântul autentic, dacă este condus de Duhul sfânt nu este indiferent, ci trebuie să ştie să interpreteze în mod autentic cele mai bune aspiraţii ale oamenilor, pentru a le conduce la plinătate în libertate. Va fi el însuşi martor al libertăţii obţinute cu un preţ scump de Cristos, dacă se va arăta că imploră şi slujeşte libertatea, în drum spre plinătatea libertăţii, gemând şi suferind. Nu există viaţă în Duh dacă nu există viitor şi speranţă (cf. In 16,13).

3. Cuvântul luminează viaţa noastră (Ghidul arată cum putem aplica unele aspecte ale textului la viaţa noastră)

a. Duhul sfânt este dar şi nu o cucerire, este însăşi viaţa divină semănată în noi, care cere dezvoltare şi corespundere. Duhul este principiu dinamic, care generează şi alimentează fidelitatea noastră. Avem această viziune atunci când îl implorăm pe Duhul sfânt? Cerem ceva care ne este exterior, ce nu avem? Sau cerem să dea roadele sale darul pe care-l purtăm înlăuntrul nostru, ca însăşi rădăcina noastră să înflorească?

b. Daruri, carisme, inspiraţii, roade ale Duhului: sunt termeni foarte în uz, chiar şi în liturgie. Uneori pare că se face o piaţă, aproape un motiv de concurenţă şi de opoziţie. În schimb toate aceste "efecte" ale prezenţei autentice a Duhului sunt orientate spre construirea comunităţii, spre fidelitatea sa creatoare, spre mărturia conform provocărilor timpurilor. Aşa este şi pentru noi? Sau ne mândrim şi ne divizăm tocmai în baza carismelor şi a inspiraţiilor? Suntem capabili să punem în joc carismele pentru binele comun? Sau ne interesează numai acesta sau acel carismatic sau vizionar?

c. Dorinţe şi fapte ale trupului: Paul se opreşte să facă o listă amplă, concluzionând cu afirmaţia că "cei care practică astfel de fapte nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (v. 21). Sunt obiceiuri rele şi păgâne, sau impulsuri egoiste şi vicioase, care distrug comuniunea şi contrazic sfinţenia trupului şi a minţii. Luăm în serios acest avertisment? Sau ne lăsăm duşi de sentimente violente, de senzualitate şi abuz al libertăţii?

d. Libertatea Bisericii, ca semn al unei adevărate prezenţe a Duhului. Numai o Biserică ce favorizează, susţine, acceptă libertatea matură şi senină, poate fi credibilă atunci când vorbeşte despre mântuire ca eliberare şi libertate, de mântuire ca libertate dăruită, ce trebuie exercitată în agape. Ne este frică de această libertate? Credem că poate duce la abuzuri, şi de aceea este mai bine să o controlăm, mai bine să o suspectăm, mai bine să nu exagerăm? Este într-adevăr o libertate să fim ca şi Cristos slujitori ai libertăţii, ai creşterii, ai comuniunii?

e. Să umblăm în Duh: este îndemnul cel mai des repetat de Paul. Şi vrea să spună să trăim din blândeţe şi speranţă, din solidaritate şi autenticitate, din fidelitate şi pace. Dar şi să ducem o viaţă care să fie model de reconciliere, de profeţie, de dreptate, explorând căi noi care duc la sosirea Împărăţiei. Este adevărat şi pentru noi acest lucru? Viaţa noastră se desfăşoară colecţionând rituri, rugăciuni, devoţiuni, suspine? Sau ştim să locuim în orizonturi mai vaste, ştim să stăm în istorie ca profeţi şi martori?

f. Să ne rugăm în Duhul sfânt: "pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată!" (Gal 4,6), a spus mai înainte Paul. Duhul sfânt este artizanul celei mai autentice rugăciuni a noastre, pentru că este acelaşi care-l însufleţea pe Isus în colocviul său cu Tatăl. Rugăciunea creştinului înainte de a fi formule, timpi şi atitudini, este ascultare şi sete, este surpriză şi încredinţare, este răspuns la fascinaţia unei iubiri perene pe care cuvântul lui Dumnezeu ne-o revelează şi ne-o aminteşte. Ne rugăm înainte de a-l asculta pe Dumnezeu? Ştim să-l ascultăm pe el şi să răspundem la ton, tonul său? Sau avem mereu cereri şi plângeri de exprimat?

g. Numai cine ascultă ceea ce spune Duhul, ştie să se roage: ascultând această istorie şi această memorie - primind-o în inimă şi ieşind din sine, conduşi de Duhul sfânt - credincioşii se lasă implicaţi de către o prezenţă care alimentează şi condiţionează răspunsul. Răspunsul devine acceptarea unei identităţi construite de alţii şi de alt loc şi făcută cunoscută de Duhul sfânt, dar şi întrupată sub conducerea sa. Suntem convinşi că nu există rugăciune fără ascultarea cuvântului? Fără tăcere şi aşteptare, fără memorie şi speranţă teologală? Fără reciprocitate şi iubire dăruită în schimb, ale noastre sunt doar "rugăciuni", formule vagi şi mecanice. Aşa este într-adevăr pentru noi?

Scurtă tăcere pentru a asimila ceea ce s-a auzit.

4. Să împărtăşim ce ne-a spus cuvântul... (Dăm posibilitatea participanţilor de a oferi şi ei scurte comentarii. Să nu se pună întrebări, comentarii pentru a critica, divagaţii. Când intervenţiile sunt fragile, să nu se insiste pentru a continua).

5. Oratio: Să ne rugăm cu cuvântul meditat

- Vino, Duh al profeţiei şi fii lumină pentru minte şi flacără arzătoare în inimă, alimentează în noi tăria, pentru că suntem fragili şi confuzi, nu ştim să perseverăm în libertatea pe care am primit-o.

- Vino, Duh al iubirii-agape, promis de Mântuitorul, revarsă cele şapte daruri ale tale, trezeşte în noi cuvântul de speranţă şi de comuniune, pentru că toate cuvintele noastre sunt slabe fără tine.

- Vino, Duh al sfinţeniei, umple cu harul tău planurile şi faptele noastre, ca să nu ne pierdem în atâtea scheme de sfinţenie dobândită în delirul faptelor; fii tu sfinţenia noastră.

- Vino, Duh al profeţiei, dezvăluie-ne tot adevărul şi condu-ne spre orizonturi noi de mărturie şi de eliberare, de autenticitate şi de fidelitate, pentru ca să nu ne închidem în mici proiecte personale.

- Vino, Duh al înţelepciunii, descoperă-ne misterul lui Dumnezeu care iubeşte şi reînnoieşte istoria noastră cu milostivirea sa, şi condu-ne pe noi toţi spre o nouă fraternitate în dreptate şi în solidaritate.

- Vino, Duhule mângâietor, şi varsă pe rănile noastre balsamul iubirii tale, pentru ca să fim vindecaţi de fricile şi de cicatricele vechilor greşeli, pentru a-l sluji cu o inimă nouă pe Dumnezeu Tatăl şi pe fraţii noştri.

- Vino, Duhule Sfinte, maestru al rugăciunii, învaţă-ne să strigăm "Abba!" Tatălui cu o inimă de fii, vino în ajutorul slăbiciunii noastre şi exprimă cu insistenţă în faţa Tatălui dorinţele cele mai autentice, tu care cunoşti planurile lui Dumnezeu.

- Vino, Paracletule, tu eşti Darul nupţial şi izvor al oricărui bine, dă înţelegere perenă şi bucurie perfectă Bisericii lui Cristos care înaintează în această istorie şi te invocă cu încredere.

6. Contemplatio: Să-l gustăm pe Dumnezeu cu inima şi să-l recunoaştem în istorie

» înapoi la cuprins «