» înapoi la cuprins «

Lectio divina pentru una dintre săptămânile de peste an (I)

Iată-mă, trimite-mă pe mine! (Is 6,1-8)

Atunci când vrem să facem lectio divina în grup trebuie să ne pregătim în mod adecvat. Concret:

- să stabilim cu grijă timpul şi locul cel mai potrivit persoanelor care participă pentru a favoriza reculegerea;

- textul să fie ales dinainte, făcut cunoscut şi adaptat culturii şi spiritualităţii grupului; Ce spune textul în sine? Ce-mi spune mie, ce ne spune nouă? Ce mă face acest text să-i spun lui Dumnezeu?

- nu este un studiu biblic: citim, recitim, rumegăm cuvântul, şi ascultăm ce vrea să ne spună;

- cineva din grup să se ocupe de pregătirea unui comentariu exegetic cel puţin esenţial şi să conducă desfăşurarea în diferitele faze;

- toţi să aibă aceeaşi traducere a textului;

- pregătirea locului: o icoană, o biblie mai mare, o lumânare, flori, uneori un fond muzical, scaunele aşezate în cerc;

- cel care conduce stabileşte forma de început, trecerea de la o fază la alta, încheierea (să dureze 40-60 de minute);

- scopul principal nu este de a interpreta Biblia, nici de a cunoaşte conţinutul Cărţii sfinte, de a ne mări cunoştinţele, de a afla lucruri extraordinare, ci de a descoperi, ajutaţi de cuvântul scris, cuvântul viu pe care Dumnezeu îl pronunţă azi în viaţa fiecăruia dintre noi.

Fragmentul din Isaia este scena misterioasă şi grandioasă a vocaţiei sale în contextul unei mari liturgii la templu. Este foarte interesantă transformarea interioară pe care o trăieşte tânărul profet. Din acest motiv, este un text bogat din punctul de vedere al dinamicii teologice, al imaginii sugestive, dar şi al reacţiei psihologice a profetului. Este important ca în cadrul unei lectio divina să ne familiarizăm cu un fragment profetic: ţinând cont de faptul că limbajul profeţilor este mult diferit de cel exortativ al evangheliilor sau al argumentelor şi demonstraţiilor din textele pauline. Înainte de toate, să-l invocăm împreună pe Duhul Sfânt ca să putem înţelege bine bogăţia acestei experienţe şi să ştim să o aplicăm în viaţa şi experienţele noastre.

Rugăciunea de început: invocarea Duhului sfânt

1. Lectio: Să citim cuvântul (Is 6,1-8): lectură lentă şi atentă urmată de tăcere câteva minute

Fiecare poate reciti în gând textul încercând să-şi amintească ceea ce a citit.

Rezultă limpede de la o primă citire că suntem în prezenţa unui moment solemn, a unei liturgii în templu, care pentru tânărul profet devine ocazie pentru ceva mai mare. Este momentul unui fel de extaz: el îşi vede propria nevrednicie, dar înţelege în acelaşi timp că este obiectul unei "chemări", al unei "consacrări" care îi lasă un semn de neşters. Este o relatare autobiografică păstrată în cercul discipolilor săi. Este dramatizarea investiturii profetice din care reiese bine contrastul dintre transcendenţa lui Dumnezeu şi fragilitatea omenească.

1. Să vedem mai întâi textul şi o posibilă subdiviziune:

- vv. 1-4: conţin o scena măreaţă, o liturgie solemnă care se transformă într-un fel de extaz. Se pot distinge vv. 2-3 care descriu prezenţa şi acţiunea serafimilor. În schimb, versetele 1 şi 4 trimit la scena din templu;

- vv. 5-7: condensează reacţia "vizionarului": mai întâi avem frica din cauza simţului păcatului şi al incapacităţii să vorbească despre Dumnezeu; apoi avem purificarea buzelor, care indică întreaga persoană, cu cărbunele aprins.

- v. 8: constituie dialogul vocaţiei; explicarea a ceea ce înainte era doar implicit: consacrarea este în vederea misiunii. Întreaga scena tinde spre acest binom: chemare/răspuns.

2. Câteva expresii merită subliniate:

- în anul morţii regelui Osia: suntem în jurul anului 740 î.C., cu vreo 20 de ani înainte ca imperiul de nord să cadă şi locuitorii săi să fie deportaţi. Se degradează întreaga situaţie: poporul se îndepărtează de Dumnezeu, doar un mic rest ("o seminţie sfântă") va rămâne în viaţă, în fidelitate;

- tronul înalt şi măreţ - poalele mantiei lui umpleau pământul: sunt expresii îi indică transcendenţa în ciuda măreţiei templului poalele mantiei lui îi acoperă, adică îi este cu mult superior. Tronul său înalt, pământul plin de mărirea sa sunt elemente care arată imensitatea lui Dumnezeu în contrast cu micimea profetului;

- serafimii: numele înseamnă "cel care arde"; Isaia este singurul autor care aminteşte aceste fiinţe cu chip "uman" (face aluzii la trupul lor), în slujba lui Dumnezeu; nu-l pot "privi" pe Dumnezeu în faţă. Din acest motiv, îşi acoperă chipurile şi trupul din respect faţă de maiestatea sa;

- templul: amintit în diferite forme: uşorii uşilor; fumul care îl umple; altarul cu cărbuni aprinşi; serafimii care zboară; voci care răsună puternic. Un ambient sacru, o celebrare comună care se transformă într-o viziune, în ceva mult mai misterios. O nouă dimensiune psihologică şi rituală care zguduie conştiinţa şi indică un nou proiect (itinerar) existenţial.

- sfânt, sfânt, sfânt: este proclamarea sfinţeniei lui Dumnezeu. Aclamaţie pe care a preluat-o şi liturgia creştină şi proclamă deseori. Nu înseamnă o "sfinţenie" înţeleasă ca "absenţă a păcatului", ci ca plinătate de viaţă, de fidelitate, de prezenţă milostivă şi regeneratoare pe pământ. Să notăm zguduirea porţilor şi norul de fum: indicii tipice ale teofaniilor.

3. Contextul ne ajută să înţelegem mai bine acest fragment.

Nu este uşor de înţeles de ce această viziune care ar trebui să deschidă cartea se găseşte aici, în acest loc, în capitolul 6. Textul profetului Isaia are o istorie complexă la care au lucrat mai multe mâini, şi, oricum, această viziune este bine legată cu următoarele două capitole care şi ele sunt autobiografice. Capitolele 6-12 se mai numesc şi "cartea lui Emanuel" întrucât aici găsim profeţia despre naşterea unui copil din fecioară (cf. Is 7,10-17). Suntem în prima fază a activităţi profetice a profetului Isaia, în perioada războiului siro-efraimit (din 740 î.C.) şi apoi până la invazia lui Senaherib (701 î.C.), dar şi cu fragmente mult posterioare.

Concepţia despre Dumnezeu care apare în acest fragment este comună întregului text din Isaia: o concepţie sublimă despre Dumnezeu (Isaia îl numeşte "sfântul lui Israel"), de sfinţenie absolută, putere imensă, glorie universală, care conduce popoarele cum vrea, dar este totodată aproape, milostiv, fidel. Omul este fiinţa slabă, întinată, în faţa lui Dumnezeu tremură, se simte nedemnă, păcătoasă.

Se proclamă din nou cuvântul.

2. Meditatio: Să medităm cuvântul (Ghidul oferă un comentariu mai amplu)

Să încercăm acum să coborâm mai în profunzime pentru a înţelege sensul teologic şi vital al vocaţiei lui Isaia, a acestei manifestări misterioase a lui Dumnezeu în templu şi în conştiinţa slujitorului său, a tânărului Isaia.

1. Scena este dominată de măreţia lui Dumnezeu, de măreţia sa, de prezenţa serafimilor, de proclamarea solemnă, de diferitele semne ale transcendenţei lui Dumnezeu (zguduirea, norul, glasul). Suntem, evident, într-o liturgie, într-un moment de cult la templu, la care participă şi acest tânăr. Ceea ce era un simplu rit, se transformă, devine contextul dilatat al prezenţei lui Dumnezeu în istoria lui Isaia şi a întregului popor: Dumnezeu este prezent cu maiestatea sa, el depăşeşte cu mult templul, umple pământul, este splendoare de sfinţenie. Tânărul este ca răpit într-un extaz: vede ca şi cum ar fi în afara sa, se lasă răpit de momentul liturgic şi trece într-o altă dimensiune. Nu se limitează la celebrarea corectă a ceremoniei: se lasă atât de implicat încât vede " dincolo", intră în misterul prezenţei lui Dumnezeu. Îl simte realmente viu în mijlocul poporului său, mult mai mare şi glorios decât gesturile umane care îl proclamă. Se lasă transportat de frumuseţea ritului pentru a merge dincolo de el: pentru o întâlnire personală cu cel care este onorat şi celebrat. Pentru a recunoaşte prezent în istoria sa şi a poporului ca interpelare, ca judecată, ca proiect trăit şi acceptat.

2. Implicare personală. Senzaţia a ceva divin şi misterios este trăită ca o interpelare personală. De fapt, relatarea este plină de verbe la persoana I: am văzut, am spus, am auzit, am răspuns. El se simte implicat în mod direct, se simte judecat şi aşezat în faţa adevărului propriei fiinţe. În faţa lui Dumnezeu, nu se limitează să-i privească gloria: se lasă angajat, implicat, se măsoară şi se recunoaşte. Şi acest lucru îl conduce la vederea contrastului existent între sfinţenia lui Dumnezeu şi propria fragilitate, mai mult, să se simtă parte a unei fragilităţi mult mai ample: "în mijlocul unui popor cu buze pângărite" (v. 5). Întâlnirea sa este reală şi în acelaşi timp solidară. Ştie că aparţine unui popor infidel care pronunţă în zadar numele Domnului, car în zadar îşi proclamă fidelitatea dacă apoi nu o dovedeşte prin faptele sale. Această legătură dintre propria nevrednicie şi cea a poporului este un element foarte important în misiunea profeţilor. Ei sunt chemaţi nu doar să vorbească în numele lui Dumnezeu, să spună un cuvânt tare şi curajos, de judecată şi denunţare. Ei sunt autentici când nu se rup de poporul propriu; se simt solidari chiar şi cu păcatul, cu infidelitatea proprii. Şi de aceea aduc în faţa lui Dumnezeu mărturisirea păcatului tuturor ca şi cum ar fi propriu.

3. Nevrednicie şi purificare. Putem observa bine în text un proces de maturizare a credinţei şi a propriei participări la planurile lui Dumnezeu. Tânărul profet este întru-totul fascinat de solemnitatea ritului, încât aproape vede transformat norul de tămâie într-o mare mantie a lui Dumnezeu care învăluie totul. Totul se animă: cântăreţii şi slujitorii din templu devin misterioşii slujitori cereşti (serafimii) care servesc în faţa tronului şi proclamă măreţia şi sfinţenia Domnului. Vibrează întreg edificiul de vocea lui Dumnezeu: cuvântul său zguduie totul, nu poate să fie auzită fără a te simţi tulburat, pus în discuţie. Manifestării lui Dumnezeu în corespunde reacţia profetului: îşi recunoaşte propria distanţă faţă de sfinţenia lui Dumnezeu, dar şi privilegiul de a fi fost în prezenţa sa fără să moară.

La mărturisirea propriei nevrednicii îi corespunde gestul serafimului: purifică gura lui Isaia cu un cărbune aprins, luat de pe altarul mirodeniilor. Este vorba de o purificare în mod limpede rituală, cum putem deduce din cuvintele fărădelege, iertare, păcat. Cu acest sacrificiu expiatoriu, întreaga sa persoană devine instrument apt pentru slujire. Nu doar buzele, ci întreaga-i persoană este sintonizată cu planurile lui Dumnezeu; mai întâi el percepe o chemare pe care nu o poate refuza. A devenit mai atent, mai disponibil, gata să slujească gloria şi sfinţenia lui Dumnezeu în mijlocul poporului.

4. Purifica în vederea misiunii. Astfel se ajunge la culme, la adevăratul scop al acestei manifestări, al acestei experienţe profunde, extatice şi răvăşitoare: purificarea devine sigiliul pentru misiune, implică o slujire de purtător de cuvânt, de denunţ şi anunţ. Aceasta nu se face doar cu buzele, ci cu întreaga fiinţă, cu o conştiinţă şi un curaj maxim. A trecut prin fascinaţia unei scene grandioase; s-a simţit pus în discuţie în propria-i fragilitate trăită împreună cu tot poporul; a fost transformat de gestul serafimului. Acum are puterea, susţinerea să accepte o misiune.

Nu s-a închis în grija unei perfecţiuni verticale, a unei sfinţenii care fuge de istorie şi de responsabilităţi. Purificarea este un dar făcut lui, dar este semănat şi în istoria poporului său. Şi acum trebuie să o transforme în slujire, în prezenţă curajoasă, în rezistenţă pasivă şi activă în mijlocul unui popor încăpăţânat şi dificil. Faptul că a avut parte de un har aşa de mare nu devine un pretext pentru "a se păstra imun", ci izvorul unei noi responsabilităţi, unui nou rol în mijlocul poporului. Dumnezeul pe care l-a contemplat, care l-a purificat şi l-a eliberat de sentimentul de inferioritate acum trebuie slujit cu cuvântul şi viaţa, fără a se descuraja din cauza rezistenţelor şi obstacolelor care vor apărea.

5. Orizont de eşec. Generozitatea unui răspuns prompt, fără tatonări - a se vedea în schimb greutatea acceptării chemării în viaţa lui Moise (cf. Ex 4,10-12) sau a lui Ieremia (cf. 1,6), depresia lui Ilie (1Rg 19,4) - nu garantează o misiune fără obstacole; dimpotrivă, glasul îl anunţă că poporul nu va asculta, nu va vrea nici să înţeleagă, nici să-şi schimbe viaţa. Şi această încăpăţânare şi împietrire a inimii vor crea o situaţie dezastruoasă. Se va salva doar un "rest", o "seminţie sfântă": poporul decimat şi deportat va putea renaşte mulţumită fidelităţii unei minorităţi: ea va fi începutul noului popor. Nu avem doar pesimism, ci şi o urmă de speranţă, dar cu aceasta nu se îndepărtează sentimentul de durere şi eşec în faţa misiunii. Avem invitaţia la a privi dincolo, la a vedea istoria în mâna lui Dumnezeu care poată să scoată noutăţi chiar şi dintr-un context dezastruos, falimentar. Chiar şi pentru profet este dur acest orizont de faliment, şi se întreabă: "până când, Doamne?" (Is 6,11). Principiul călăuzitor va fi anunţat câteva versete mai încolo: "dacă nu veţi crede, nu veţi trăi" (Is 7,9; cf. Is 28,16; 30, 15). "Obiectul pe care trebuia să se bazeze credinţa nu exista încă pentru contemporanii lui Isaia: el era în viitor...Isaia cerea contemporanilor săi să-şi sprijine existenţa pe o acţiune viitoare a lui Dumnezeu. Dacă ei ar fi reuşit să-şi găsească refugiul în viitorul act mântuitor al lui Dumnezeu, ei ar fi fost salvaţi" (G. von Rad). Credinţa pe care profetul o cerea e aceeaşi care este cerută lui: o încredere absolută în Dumnezeu, dincolo de aparenţele şi falimentele evidente.

6. Multe alte exemple. Putem completa aprofundarea amintind multe texte paralele îndeosebi referitoare la misiunea cu falimentele sale şi provocările pe care trebuie să le înfrunte. Să ne gândim la Moise (Ex 3,1-4,17) şi la obiecţiile sale referitoare la primirea din partea israeliţilor şi ostilitatea faraonului. Moise era realist şi practic şi a văzut bine: dar mai ales nu mai avea chef să rişte pentru poporul său. În contact cu hotărârea lui Dumnezeu acceptă şi, după multe eforturi, ajunge să se identifice cu destinul poporului său (cf. Ex 32,32), şi să îl iubească pe Dumnezeu cu o prietenie adevărată (cf. Ex 33,17-23). Să ne gândim la Abraham: aşteptarea îndelungată a unui fiu care se părea că nu va mai veni, îl făcu trist şi nervos. Din nevoie de descendenţă va avea un copil cu Agar, lucru ce va procura o mulţime de necazuri, atât pentru sine cât şi pentru ea şi fiul ei (cf. Gen 21, 8-14). Încrederea sa în Dumnezeu este împinsă până la extrem când i se cere să-şi sacrifice propriul fiu pe muntele Moria (cf. Gen 22,2). Tocmai din acest motiv va fi proclamat "părintele nostru în credinţă" fiindcă a crezut împotriva oricărei speranţe.

Să ne mai gândim la truda altor profeţi: de la Ilie la Ieremia, de la Iona la Daniel şi până la Ioan Botezătorul. Fiecare dintre ei a trecut prin momente dificile, prin depresii şi mari deziluzii. Fidelitatea lui Dumnezeu pe care o proclamau au suferit-o dinăuntru, au trăit-o cu mare dificultate. Au fost ei înşişi încercaţi în credinţă, i-au purtat şi neliniştile. În sfârşit, creştinii s-au găsit într-o situaţie asemănătoare, respinşi de coreligionarii lor, pe lângă care trebuiau să găsească înţelegere şi primire. A fost traumatic pentru primele generaţii să se desprindă de comunitatea ebraică şi chiar să fie respinşi; din această cauză, însuşi sfântul Paul va suferi mult, şi poate fi considerat un caz emblematic (cf. Rom 10,8-17).

3. Cuvântul luminează viaţa noastră (Ghidul arată cum putem aplica unele aspecte ale textului la viaţa noastră)

1. Tânărul Isaia îşi începe experienţa cu entuziasm şi stupoare, este fascinat de scena măreaţă la care asistă. O descrie cu limbajul tipic teofaniilor: adică îşi face propriu limbajul tradiţional pentru o experienţă cu totul intimă şi personală. Această descriere arată familiaritatea cu limbajul biblic tradiţional, arată că se simte moştenitor în cadrul unei astfel de tradiţii. Ne învaţă să nu căutăm extravaganţe spirituale, să ne simţim familiari cu limbajul comun, cu percepţia religioasă deja trăită de poporul nostru, să iubim tradiţia. Nu un Dumnezeu "în afara schemelor", poate ciudat şi nemaiauzit, ci noi suntem chemaţi la un nou anotimp de viaţă: să ne punem în joc pentru o nouă misiune.

2. Când Dumnezeu se apropie, tânărul Isaia este cuprins de teamă, îl copleşeşte frica, spaima. Se simte pierdut, deoarece este cu totul concentrat asupra nevredniciei proprii. Şi noi putem încerca astfel de sentimente: şi am abandonat orice plan cuprinşi de depresie? Sau am reacţionat cu atitudini dure şi puţin respectuoase faţă de ceilalţi? Nu am trăit limita noastră cu seninătate şi încredere, ci l-am văzut pe Dumnezeu ca un controlor sever? Şi astfel Dumnezeu nu a putut să ne elibereze. Ne-am închis în noi înşine, fără a ne deschide harului său care eliberează şi purifică?

3. Purificarea care îi este aplicată lui Isaia se realizează într-un context pe care l-am putea numi "proces": se trece de la stupoarea în faţa maiestăţii lui Dumnezeu în templu la senzaţia propriei nevrednicii care paralizează şi înspăimântă, la intuiţia că totuşi l-am văzut pe Dumnezeu fără "să mor". În sfârşit, purificarea cu cărbunii aprinşi: adică printr-o mediere materială car însă introduce într-o nouă relaţie cu Dumnezeu. De aici derivă o nouă disponibilitate generoasă aproape entuziastă. Ştim să avem răbdarea acestor treceri? Ştim să recunoaştem "medierile" pe care Dumnezeu le pune în act pentru a ne reînnoi, purifica, a ne reda încrederea?

4. Una din valorile cele mai înalte ale mărturiei lui Isaia este solidaritatea sa cu poporul: "Locuiesc în mijlocul unui popor cu buze pângărite" (v. 5). El îşi recunoaşte propria responsabilitate, dar ştie că aparţine unei istorii colective, încărcată de păcat. Această solidaritate îl face capabil să accepte o misiune deloc uşoară, să meargă împotriva curentului. Nu doar pentru că Dumnezeu îl susţine, dar şi pentru că se simte parte din popor, nu se rupe de tragedia şi păcatele lui. Este la fel şi pentru noi? Ne simţim legaţi de istoria poporului nostru, de infidelităţile şi păcatele lui? Sau judecăm ca şi cum am fi în afara lui, retrăgându-ne din sânul lui? Le simţim ca şi cum ar fi ale noastre nelegiuirea şi speranţa, istoria trecută şi cea actuală?

5. Experienţa "mistică" pe care tânărul Isaia o trăieşte îl maturizează în vederea misiunii. Este ca o premisă la o nouă conştiinţă: aceea de a accepta un plan al lui Dumnezeu în propria sa viaţă. Nu va fi o misiune uşoară, nici bine primită. Şi pentru noi este aşa? Dialogul nostru intens cu Dumnezeu este în vederea împlinirii voinţei sale, să ieşim la rampă cu hotărâre, să parcurgem căi chiar riscante? Sau vrem să-l întâlnim pe Dumnezeu în experienţe "ameţitoare", pe gustul nostru, dar fără să percepem în aceasta o chemare sau o trimitere în misiune? Ne place un Dumnezeu care nu ne deranjează, care nu ne cere prea multe lucruri, care ne învăluie cu harul său şi cu daruri "speciale", dar nu ne face martorii săi în mijlocul riscurilor?

Scurtă tăcere pentru a asimila ceea ce s-a auzit

4. Să împărtăşim ce ne-a spus cuvântul... (Dăm posibilitatea participanţilor de a oferi şi ei scurte comentarii. Să nu se pună întrebări, comentarii pentru a critica, divagaţii. Când intervenţiile sunt fragile, să nu se insiste pentru a continua).

5. Oratio: Să ne rugăm cu cuvântul meditat

- Doamne, fiecare om înaintea ta este pus în adevărul fiinţei sale, lumina sfinţeniei tale îi luminează fragilitatea. Fă ca nici un om să nu rămână strivit de sensul păcatului; dă-le curajul să se aşeze în prezenţa ta fără să se deprime, fără să se refugieze în minciună şi ipocrizie, să nu se exalte.

- Doamne, deseori suntem prea preocupaţi să cucerim o sfinţenie verticală, aproape fugind din istorie, uitând că purificarea este un dar pur gratuit al libertăţii tale; fă-ne conştienţi că mântuirea este pentru toţi, că fiecare are ceva de schimbat, dar şi ceva de dat şi primit: fă-ne artizanii unei comuniuni adevărate.

- Doar solidaritatea cu poporul său îl ajută pe Isaia să accepte o misiune atât de angajantă; nu se rupe de tragedia neamului său, se simte "în mijlocul" poporului său. Doamne, fă-ne atenţi şi solidari cu toţi cei care în viaţa de zi cu zi trec pe lângă noi şi, în tăcere, nutresc dorinţa de a se simţi însoţiţi pe drumul vieţii şi al speranţei.

În vocaţia lui Isaia, liturgia "se transformă" în extaz. Semnele exterioare sunt medierea vizibilă care introduce într-un mister care depăşeşte orice om. Doamne, dă-ne dorinţa să celebrăm cu grijă misterul tău, evitând orice formă grosolană de obişnuinţă; dă-ne mereu conştiinţa că a fi în prezenta ta în rugăciune înseamnă şi să ne cufundăm în frumuseţea ta dumnezeiască.

6. Contemplatio: Să-l gustăm pe Dumnezeu cu inima şi să-L recunoaştem în istorie

Să ne fixăm privirea şi inima în Dumnezeu simţind prezenţa sa de lumină; să ne exprimăm angajarea la care ne-a condus lectura rugătoare; să sintetizăm totul într-o frază pentru a o purta cu noi în zilele ce urmează; să ne propunem acţiuni concrete cu cuvântul meditat.

» înapoi la cuprins «