» înapoi la cuprins «

Cateheze biblice: "Moise şi exodul"

Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică propune a cincea temă: "Patriarhii", pentru duminică, 16 aprilie 2006.

* * *

Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi

Tema 5

Moise şi exodul

Precizăm că aceste materiale sunt sugestii din care fiecare preot va alege ceea ce consideră că se potriveşte cel mai bine cu situaţia pastorală a parohiei respective.

După moartea patriarhului Iacob, cei doisprezece fii ai săi rămân în Egipt, în ţinutul Goşen. Se scurg sute de ani. Biblia nu menţionează nici un eveniment din această foarte lungă perioadă de timp, ca şi cum nimic important nu s-ar fi petrecut în aceste secole. Cartea Exodului reia istoria lăsată suspendată în Geneză şi-i aduce în scenă pe cei doisprezece fii ai lui Iacob. Dar cei doisprezece nu mai sunt acum o familie, ci au devenit un popor. Promisiunea descendenţei numeroase, pe care Dumnezeu o făcuse lui Abraham, începe să se îndeplinească. Evreii au ajuns un popor mare, dar ei vor rămâne pentru totdeauna în Egipt?

Începutul cărţii Exodului semnalează o schimbare importantă care are loc în Egipt. Pe tronul Egiptului ajunge un nou faraon, care nu-l cunoscuse pe Iosif. Câtă vreme Iosif rămăsese în memoria faraonilor Egiptului, fii lui Israel se bucuraseră de prosperitate, dar "necunoaşterea" noului faraon se va dovedi periculoasă pentru poporul ales. Îngrijorat de creşterea poporului lui Israel, faraonul supune poporul unei grele asupriri. Egiptul nu mai este acum locul de refugiu pentru evrei ci "casa sclaviei". Faraonul dă un decret infanticid: toţi copiii de parte bărbătească trebuie să fie aruncaţi în apele Nilului. În acest context se naşte Moise cel care va conduce poporul lui Israel din "casa sclaviei" la libertate.

Moise, adoptat de fiica faraonului, va creşte în ambientul curţii şi va primi o educaţie egipteană. Ajuns la maturitate, Moise realizează suferinţa poporului său şi ucide un egiptean. Apoi ia calea exilului, ajungând în ţinutul Madian, unde îşi va găsi refugiu lângă un lider religios, Ietro, care i-o dă pe fiica sa Sefora ca soţie. Dar Moise este departe de a-şi fi găsit sensul vieţii. În faimosul episod despre tufişul arzând este povestită chemarea lui Moise. El este trimis de Dumnezeu să elibereze poporul din sclavia Egiptului. Va urma o confruntare puternică între Faraon şi YHWH care se va încheia cu extraordinarul miracol al trecerii Mării Roşii. În Ex 15 poporul intonează "Cântarea Mării" (Shir HaYam), un imn de slavă adus lui Dumnezeu care "a aruncat în mare caii şi călăreţii" faraonului (cf. Ex 15,21).

1. Moise, profetul Domnului

Una dintre cele mai importante figuri ale istoriei israelite poartă un nume egiptean: "Moşeh" înseamnă "copil" sau "fiu" şi se regăseşte în numele unor personalităţi egiptene precum Ah-mose, Tut-mose, Ra-m'ses etc. Dar Moise are o origine semită. Hagiograful povesteşte viaţa şi numele lui Moise în istoria salvării copilului de la moartea prin înec şi leagă numele personajului de această istorie (vezi Ex 2,1-10). Nu cunoaştem multe lucruri despre viaţa lui Moise. Ştim că el cunoştea bine peninsula Sinai, ceea ce presupune că a stat mai mult timp acolo (cf. Ex 2,15-22). Moise ajunge acolo după incidentul cu moartea egipteanului (cf. Ex 2,11-14). În această perioadă Moise îşi află chemarea în episodul tufişului arzând (Ex 3).

Moise devine marele legislator. Autorii evrei din antichitate au subliniat inteligenţa şi curajul lui Moise care îşi călăuzeşte poporul. În mediile populare a fost cultivată imaginea unui Moise care ştie să facă lucruri prodigioase şi care intră în conflict cu vrăjitorii lui Faraon. Figura lui Moise atinge cea mai frumoasă şi măreaţă expresie în opera lui Filon din Alexandria, Viaţa lui Moise. Aceasta se înscrie în tradiţia religioasă a Israelului aşa cum rezultă din textele biblice Sir 45,1-5 şi Înţ 10,15-11,4. Lui Moise i se atribuie rolul central de profet inspirat.

Cel mai elocvent portret biblic al lui Moise se găseşte la sfârşitul cărţii Deuteronomului, un text care constituie şi concluzia întregului Pentateuh: Şi nu s-a mai ridicat în Israel profet ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă către faţă, în toate semnele şi minunile pe care Domnul l-a trimis să le facă în ţara Egiptului împotriva lui Faraon, a supuşilor lui şi a întregii lui ţări, precum şi prin toate semnele înfricoşătoare pe care le-a făcut Moise cu braţ puternic în faţa întregului Israel (Dt 34,10-12). Textul conţine esenţial trei afirmaţii: (1) Moise este cel mai mare dintre toţi profeţii. (2) Motivul acestei superiorităţi vine din faptul că Moise în cunoştea pe Dumnezeu faţă către faţă. Comunicarea era directă, fără intermediari. (3) Evenimentul fundamental al istoriei Israelului este exodul.

Pe tot parcursul peregrinării prin pustiu Moise va fi mijlocitorul dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel. El va conduce poporul până la frontierele ţării promise, dar nu va intra în ţara promisă. Biblia este destul de reticentă asupra acestui aspect, deşi oferă o explicaţie vagă în Num 20. Înainte de a muri, Moise urcă pe muntele Nebo de unde contemplă ţara promisă. Acolo va muri. Moartea sa este înconjurată de o aură de mister, Dumnezeu însuşi îngropându-l, după afirmaţia Sfintei Scripturi (Dt 34,6). Mormântul lui Moise va rămâne necunoscut.

2. Exodul, eveniment central în istoria Israelului

Am evocat deja acel credo rostit de Iosua în momentul în care Israelul ajunge în posesia ţării promise: ³ Eu l-am luat pe tatăl vostru Abraham din cealaltă parte a Râului şi l-am purtat prin toată ţara Canaanului; i-am înmulţit sămânţa,... şi fiii lui au coborât în Egipt. ⁵ I-am trimis pe Moise şi pe Aron şi am lovit Egiptul cu minunile pe care le-am făcut în mijlocul lui; apoi v-am scos afară din el. ⁶ I-am scos pe părinţii voştri din Egipt şi aţi ajuns la mare. Egiptenii i-au urmărit pe părinţii voştri până la marea Roşie cu care şi călăreţi. Şi Domnul a pus întuneric între voi şi Egipteni, a adus marea înapoi peste ei şi i-a acoperit. Şi aţi rămas multă vreme în pustie...¹¹ Aţi trecut Iordanul, şi aţi ajuns la Ierihon...¹³ V-am dat o ţară pe care n-o munciserăţi, cetăţi pe care nu le zidiserăţi, dar pe care le locuiţi, vii şi măslini pe care nu-i sădiserăţi, dar care vă slujesc ca hrană (Ios 24,3-13). Această profesiune de credinţă, pusă în gura lui Iosua, poate fi considerată "miniatura esenţială a întregului Pentateuh" (G. Ravasi), articulată în jurul a trei evenimente centrale: chemarea patriarhilor la credinţă, marele dar al libertăţii în epopeea exodului şi semnul minunat al ţării promise în care Israelul va trăi istoria sa.

În viziunea Bibliei ebraice, evenimentul fundamental al istoriei Israelului este exodul care are loc în noaptea Paştelui (Pesah). La Marea Roşie, YHWH va săvârşi un miracol uimitor, despărţind apele, iar israeliţii vor porni prin mijlocul apei despărţite urmăriţi îndeaproape de egipteni. Când Israelul este în siguranţă, YHWH face ca apele să se întoarcă înecând armata faraonului. Victoria nu aparţine Israelului, ci lui YHWH. Această victorie arată că el este superior tuturor zeilor, stăpânind peste cer, pământ şi adâncuri. Poporul lui Israel va apărea ca o armată glorioasă, dar gloria lui Israel se datorează faptului că însuşi Domnul îl conduce. Egiptenii ajung să cunoască puterea lui YHWH iar israeliţii se tem de YHWH şi cred în el şi în Moise, slujitorul său. Israeliţii nu au fost salvaţi din sclavia Egiptului pentru că au crezut în YHWH, dar cred în YHWH pentru că au fost salvaţi.

Cartea Exodului ajunge la un punct culminant în 15,21, unde Israelul exaltă de bucurie pe malul Mării Roşii după minunata eliberare: Cântaţi Domnului, căci şi-a arătat măreţia; a aruncat în mare cal şi călăreţ. Dar Cântarea Mării aminteşte că ţinta spre care se îndreaptă Israelul nu este pustiul. Trecerea mării pune capăt sclaviei fizice a Israelului, dar în acelaşi timp inaugurează o perioadă de încercări, care va atinge o culme la Muntele Sinai, unde poporul este constituit social şi politic ca o naţiune puternică. Israelul îşi va atinge ţelul spre care se îndreaptă abia în timpul lui Iosua, când, organizat ca o armată disciplinată, va trece Iordanul pentru a intra în posesia ţării promise.

Într-o viziune teologică de ansamblu, eliberarea poporului din "casa sclaviei" devine cea mai mare faptă a lui Dumnezeu. În exod se manifestă puterea divină şi asta va caracteriza întreg spiritul religios al Israelului. Grupul fugarilor va deveni un popor. Israelul nu va uita niciodată această minunată salvare (Ex 13,3). În experienţa exodului Israelul află că Dumnezeu este YHWH, "Cel Ce Este". S-a pus astfel baza pentru experienţa şi credinţa mileniilor care vor urma.

Cartea Exodului este de o valoare teologică extraordinară prin intuiţiile fundamentale pe care le conţine. Găsim aici fundamentarea credinţei israelite într-un singur Dumnezeu (Ex 20,2-3), credinţă preluată de întreaga creştinătate. Tot aici avem ideea de alianţă sau legământ care va defini raporturile dintre Dumnezeu şi poporul sfânt în ciuda numeroaselor încălcări ale alianţei. Sărbătoarea Paştelui, ca un memorial al evenimentelor salvatoare ale lui Dumnezeu, este pentru creştini imaginea noului Paşte prin care Cristos ne eliberează de puterea morţii şi a păcatului. Evanghelia lui Matei face referinţă des la această carte, prezentând Biserica drept noul Israel şi pe Isus ca noul Moise. Isus, noul legislator, proclamă legea cea nouă pe munte (Mt 5-7) precum odinioară Moise pe muntele Sinai (Ex 24,3-8).

Bucuria exodului devine o celebrare a acţiunii divine în evenimentele umane. Dumnezeu este Domnul suprem al universului: Domnul este un războinic viteaz: Numele lui este Domnul (Ex 15,3). El intervine în favoarea oprimaţilor; cu "dreapta sa puternică" el eliberează poporul din sclavie şi-i oferă marele dar al libertăţii.

» înapoi la cuprins «