» înapoi la cuprins «

Cateheze biblice: "Patriarhii"

Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică propune a patra temă: "Patriarhii", pentru duminică, 19 martie 2006.

* * *

Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi

Tema 4

Precizăm că aceste materiale sunt sugestii din care fiecare preot va alege ceea ce consideră că se potriveşte cel mai bine cu situaţia pastorală a parohiei respective.

Patriarhii

Tema de astăzi abordează partea a doua cărţii Genezei, respectiv capitolele 12-50. Dacă în prima parte a Genezei protagonistul era Adam iar Biblia se interesa de istoria tuturor popoarelor lumii, începând cu capitolul 12, cartea Genezei restrânge mult perspectiva şi se concentrează asupra originilor unui singur popor, poporul ales. Istoria acestui popor începe cu Abraham care va deveni părintele poporului lui Israel. Aceste capitole ale Genezei evocă lumea Orientului Mijlociu antic din mileniul al doilea î.C. Parcurgând aceste istorii, descoperim modul misterios de a acţiona al lui Dumnezeu şi misterioasele sale alegeri.

Atunci când vorbim de patriarhi, ne referim la cele trei mari personaje, Abraham, Isaac şi Iacob, dar şi la cei doisprezece fii ai lui Iacob care devin părinţii celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Ne oprim în mod deosebit asupra istoriei lui Abraham, Isaac şi Iacob, cărora cartea Genezei le acordă un spaţiu amplu în istorisire sale.

1. Abraham, tatăl unei mulţimi de popoare

Potrivit Genezei, poporul lui Israel începe cu chemarea adresată unei singur om, Abraham. Abraham este "alesul" prin excelenţă, este cel binecuvântat şi prin care vor fi binecuvântate popoarele.

Între anii 1922 şi 1934 englezul Leonard Woolley a scos la lumină din pulberea pământului, în preajma fluviului Eufrat, în actualul Iraq meridional, splendidul oraş Ur, patria lui Abraham. Pe fondul acelui centru mesopotamian cartea Genezei plasează vocaţia patriarhului: Domnul i-a zis lui Abram: "Ieşi din ţara ta şi din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta şi voi face mare numele tău; şi vei fi o binecuvântare" (Gen 12,1-2). În capitolele următoare Geneza povesteşte cum Abraham îşi lasă patria şi merge spre ţara Canaanului. Această plecare a lui Abraham ar fi putut avea loc în epoca faimosului Hammurabi (sec. XVIII î.C.), dar nu avem datele necesare pentru a afirma cu certitudine acest lucru. Dar nu datarea contează, ci sensul religios al istoriei lui Abraham şi a familiei sale. În cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează patriarhului se disting două promisiuni: descendenţa numeroasă şi ţara.

Tema "ţării promise" este un concept cheie în toată Biblia ebraică. La mai multe secole după Abraham, când fiii lui Israel vor intra în posesia ţării promise, Iosua, conducătorul israeliţilor va recita în faţa poporului un fel de credo, o profesiune de credinţă centrată pe o naraţiune istorico-religioasă: ³ Eu l-am luat pe tatăl vostru Abraham din cealaltă parte a Râului şi l-am purtat prin toată ţara Canaanului; i-am înmulţit sămânţa,... ¹³ V-am dat o ţară pe care n-o munciserăţi, cetăţi pe care nu le zidiserăţi, dar pe care le locuiţi, vii şi măslini pe care nu-i sădiserăţi, dar care vă slujesc ca hrană (Ios 24,3-13). Astfel "ţara" este darul pe care Dumnezeu l-a făcut poporului său aşa cum îi promisese lui Abraham.

A doua mare promisiune pe care Dumnezeu o face lui Abraham este descendenţa numeroasă: Voi face din tine un popor mare (Gen 12,2). Mai târziu, când Abraham se va plânge Domnului că este aproape de moarte şi că moştenitorul casei va fi Eliezer din Damasc, Dumnezeu îi spune: "Priveşte spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri". Şi i-a zis: "Aşa va fi descendenţa ta". Promisiunea divină se va realiza cu dificultate şi cu încetineală, de aceea Abraham va avea nevoie de încredere în acţiunea plină de mister a lui Dumnezeu, care mai întâi îi va da un fiu prin sclava Agar, pe Ismael, după un obicei specific Orientului Mijlociu antic, şi numai mai târziu îi va da un fiu prin Sara, ajunsă acum la o vârstă înaintată. Ea îl va naşte pe Isaac.

Este sugestivă etimologia numelui patriarhului: cel care se numea iniţial Abram, ceea ce înseamnă "tată înălţat", după schimbarea numelui se va numi Abraham, adică "tatăl unei mulţimi de popoare" (Gen 17,5). Biblia îl prezintă pe Abraham nu numai ca părinte al poporului israelit, ci şi ca părinte al altor popoare: prin Ismael, Abraham devine strămoşul triburilor arabe iar prin fiii născuţi din Chetura (Gen 25,1-4) el devine tată al altor două triburi importante, Iocşan şi Madian. Însă dintre fii lui Abraham numai Isaac este fiul promisiunii; prin el promisiunea descendenţei numeroase merge mai departe.

Noul Testament va face din Abraham un model al credinţei. În Rom 4, Apostolul Paul arată cum Abraham, părintele după trup al poporului ales, este părintele spiritual al tuturor celor care imită credinţa lui Abraham. Autorul Scrisorii către Evrei, elogiind eroii credinţei, evocă încrederea lui Abraham în aceşti termeni: Prin credinţă, Abraham, chemat de Dumnezeu, a ascultat plecând într-un loc pe care trebuia să-l primească drept moştenire şi a plecat fără să ştie unde se duce... dintr-un singur om, şi acela aproape de moarte, s-au născut urmaşi mulţi cât stelele cerului şi cât nisipul de pe ţărmul mării, care este fără număr (Evr 11,8.12).

2. Isaac, "surâsul" lui Dumnezeu

Este interesant că unul din personajele Bibliei se numeşte "surâsul" lui Dumnezeu. Când Dumnezeu le-a vestit că vor avea un fiu, Abraham şi Sara au râs. Numele pe care Abraham îl va da fiului său va fi Isaac, un nume pe care autorul sacru îl interpretează astfel: "Domnul a râs". Râsului sceptic al părinţilor i se opune "surâsul" viu şi plin de bucurie al lui Dumnezeu care surâde prin micuţul Isaac.

Isaac este un personaj mai puţin reliefat în Biblie; cu toate acestea există două episoade care îl singularizează. Primul episod este acela în care Isaac merge cu tatăl său, Abraham, la Muntele Moria, unde urmează să fie sacrificat Domnului. Bucuria lui Abraham de a avea un fiu va fi umbrită de porunca de neînţeles a lui Dumnezeu care îi cere patriarhului: Abrahame... Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac, du-te în ţinutul Moria şi jertfeşte-l acolo ca ardere de tot pe un munte, pe care ţi-l voi arăta eu (Gen 22,1-2). Este o scenă emoţionantă, care evocă o perioadă când sacrificiile umane nu erau ceva neobişnuit. Istoria Israelului cunoaşte practica jertfirii primilor născuţi ca ofrandă adusă lui Moloh. Scena capătă o forţă extraordinară din faptul că Isaac este fiul promisiunii care va asigura descendenţa. Ce se va alege de fiul promisiunii? Ce va fi gândit atunci Abraham? Cele trei zile cât a călătorit până pe vârful muntelui, strângând în dreapta mâna fiului şi în cealaltă mână cuţitul pentru jertfă, devin simbol al itinerarului obscur al credinţei. Meditând asupra acestui episod, autorul Scrisorii către Evrei, spune: "Prin credinţă, Abraham l-a adus ca jertfă pe Isaac... El credea că Dumnezeu este atât de puternic încât să învie morţii, de aceea l-a redobândit ca semn" (Evr 11,17-19). Abraham îl reprimeşte pe Isaac, dar nu ca fiu generat de el, ci ca un dar, darul prin excelenţă al lui Dumnezeu. Ascultarea credinţei este o probă dură şi aspră, dar la sfârşit aduce pacea şi revelează cum în faţa chipului aparent crud al lui Dumnezeu se ascunde un proiect, nu al morţii, ci al vieţii şi al harului. Începând din perioada părinţilor Bisericii, mulţi au văzut în acest episod o prefigurare a pătimirii lui Isus.

Al doilea episod din viaţa lui Isaac se situează spre sfârşitul vieţii acestuia, când, simţindu-şi sfârşitul aproape, vrea să-i împartă binecuvântarea primului născut, Esau. Numai că Rebeca, soţia lui Isaac, va face în aşa fel încât patriarhul, acum orb, să-l binecuvânteze pe Iacob. Aceste două episoade emblematice din viaţa lui Isaac seamănă într-un punct: prima dată Isaac era legat la ochi, în această a doua scenă el este orb. Există o ironie în acest aspect din partea autorului sacru. Am putea să ne imaginăm, în spatele acestor istorii, surâsul lui Iacob care primeşte binecuvântarea, surâsul, poate amar, al lui Esau, care se vede înşelat a doua oară, şi poate surâsul lui Dumnezeu care rânduieşte lucrările sale în misterioasa şi neînţeleasă sa înţelepciune.

3. Iacob, Părintele celor douăsprezece triburi ale lui Israel

Rebeca, soţia lui Isaac, a purtat în sânul ei doi fii. Exista de pe atunci o rivalitate între cei doi (cf. Gen 25,22 ş.u.) care se va accentua mai târziu. După ce îşi vându-se dreptul de întâi născut pentru un vas cu linte, Esau se vede acum înşelat pentru a doua oară, fiind privat de binecuvântarea care se cuvenea prin tradiţie primului născut. Binecuvântarea nu putea fi revocată. Între cei doi se va naşte o ură care îl va constrânge pe Iacob să devină exilat lângă unchiul său Laban care locuia în Siria mesopotamiană. După ani de zile, cei fraţi se reîntâlnesc şi se împacă. Esau se va stabili în zona Seir, la sud-est de Marea Moartă, iar vicleanul Iacob se va stabili în Canaan, în ţara în care locuise ca străin tatăl său (Gen 37,1).

Biblia acordă spaţiu amplu vieţii şi experienţelor pe care le-a avut Iacob. Ajuns la rudele mamei sale Rebeca, Iacob va prospera dar va cunoaşte şi gustul amar al înşelăciunii; el care a profitat de noaptea unui bătrân orb pentru a "fura" binecuvântarea, va fi înşelat în noaptea nunţii de unchiul său Laban (cf. Gen 29,15-30). În ţară străină Iacob va dobândi o mare avere şi o familie numeroasă. I se nasc doisprezece fii care vor deveni patriarhii sau părinţii celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Ultima parte din cartea Genezei povesteşte istoria zbuciumată a lui Iosif şi a fraţilor săi. Printr-o serie de evenimente întreaga familie a patriarhului Iacob va ajunge în Egipt şi se va stabili în ţinutul Goşen. Finalul Genezei prezintă scena solemnă a patriarhului care, aflat pe patul de moarte, îşi cheamă cei doisprezece fii şi îi binecuvântează. După ce moare, trupul lui Iacob este îmbălsămat şi apoi dus în Canaan şi înmormântat în peştera din Macpela.

Istoria patriarhilor este o istorie fascinantă, atât prin savoarea vremurilor evocate, cât şi prin viziunea teologică prezentă în aceste istorii. Descoperim aici imaginea lui Dumnezeu care-i alege pe oamenii pe care îi voieşte şi prin care duce la îndeplinire planurile sale. Modul de acţiona al lui Dumnezeu nu este totdeauna uşor de înţeles, dar căile pe care le alege pentru a realiza planurile sale cu privire la lume şi la oameni se dovedesc sunt dovada înţelepciunii sale.

În ceea ce-i priveşte pe patriarhi, rămânem adesea miraţi de comportamentul. Dacă este să găsim onestitatea în aceste pagini, aceasta este atribuită lui Dumnezeu, care-şi ţine promisiunea faţă de oameni, şi naratorului, care nu ascunde imperfecţiunile strămoşilor lui. Naratorul nu consideră că oamenii de odinioară erau mai buni, dar nici că noi le-am fi superiori.

Respectul pentru patriarhi devine o legătură esenţială şi fundamentală cu trecutul. Numai cine are un trecut are şi un viitor.

Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi

» înapoi la cuprins «