» înapoi la cuprins «

Cateheze biblice: "Creaţia"

Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică propune a treia temă: "Creaţia", pentru duminică, 19 februarie 2006.

* * *

Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi

Tema 3

Precizăm că aceste materiale sunt sugestii din care fiecare va alege ceea ce consideră că se potriveşte cel mai bine cu situaţia pastorală a parohiei respective.

Creaţia

Copii se întreabă despre începutul existenţei lor. La fel şi umanitatea. Cum au apărut oamenii pe pământ? Cum a apărut pământul? Cum au apărut aştrii de pe cer? Cum a apărut lumea? Încotro mergem? De ce există viaţa, suferinţa şi moartea? Sfânta Scriptură oferă un răspuns la aceste întrebări fundamentale ale oamenilor. Capitolele 1-11 din Cartea Genezei se ocupă cu începuturile lumii şi ale omenirii.

Ne oprim în mod deosebit asupra primelor trei capitole din Geneză. Sunt texte în care găsim o explicaţie "teologică" a începuturilor lumii şi omului. Nu este totdeauna uşor pentru cititorul modern să pătrundă acest tip de literatură, dar apropierea de sensul acestor texte ne revelează unele adevăruri esenţiale. O simplă lectură a acestor capitole ne arată că avem acolo două relatări ale creaţiei, relatări care nu sunt cu totul conciliabile între ele. Iată unele diferenţe: (a) în Gen 1 Dumnezeu creează toate prin cuvânt, inclusiv omul. În Gen 2 Dumnezeu este prezentat în manieră antropomorfă, modelând omul din pământ, suflându-i suflare de viaţă şi astfel omul devine făptură vie. (b) Gen 1 vorbeşte despre crearea omului ca specie (ceea ce poate lăsa loc poligenezei), în vreme ce Gen 2 sugerează că la început a existat o singură familie umană, formată din Adam şi Eva. (c) În Gen 1 omul este creat în ultima zi, ca o încoronare a creaţiei, în vreme ce în Gen 2 omul este creat la început şi numai după aceea sunt create plantele şi animalele. Şi exemplele ar putea continua. Studiul diferenţelor dintre cele două capitole se dovedeşte a fi deosebit de interesant, dar dincolo de diferenţe există câteva intuiţii fundamentale despre lume şi om dintre care reliefăm câteva.

1. Cum a început lumea

Biblia se deschide cu cuvintele "La început..." şi descrie cum a început să existe lumea noastră. Este un text teologic şi nu istoric în sensul modern al cuvântului, de aceea nu putem aplica acestor capitole criteriile de cercetare ale ştiinţei moderne. În spatele formei în care este povestit textul se află o intuiţie a scriitorului sacru cu privire la misterul creaţiei. În mod esenţial textul afirmă că la începutul creaţiei se află Dumnezeu. El creează lumea prin cuvânt şi acţionează în creaţie spre binele omului. Astfel, din perspectiva Bibliei, totul a început cu Dumnezeu.

2. Bunătatea creaţiei şi revelarea lui Dumnezeu prin creaţie

O altă idee fundamentală din Gen 1 este bunătatea creaţiei. La sfârşitul fiecărei zile, Dumnezeu îşi inspectează lucrarea şi constată că lucrurile create sunt bune (adjectivul ebraic tob înseamnă "bun" sau "frumos"). Numai după crearea omului, la sfârşitul celei de-a şasea zi, Dumnezeu constată că lucrurile erau foarte bune (Gen 1,31).

Tema bunătăţii şi frumuseţii creaţiei se regăseşte şi în alte texte ale Scripturii. Un exemplu este Psalmul 8, un imn de laudă adus gloriei lui Dumnezeu care se manifestă în creaţie. În psalm transpare o mare sensibilitate pentru frumuseţea creaţiei, care îi revelează omului măreţia şi bunătatea lui Dumnezeu.

Deosebit de relevant este textul din Înţ 1,13: "El (Dumnezeu) a creat toate pentru ca să existe; creaturile lumii sunt sănătoase şi nu este în ele otrava (gr. pharmakon) pieirii". Conform acestui text, Dumnezeu, izvor de existenţă şi viaţă, creează lucrurile sănătoase şi bune. Dacă apare răul, acesta este rezultatul voinţei omului.

În gândirea biblică, creaţia este un loc privilegiat al revelaţiei lui Dumnezeu. În aceeaşi cartea a Înţelepciunii este afirmată posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu pornind de la lumea creată. În capitolul 13, Pseudo-Solomon spune: "Căci sunt nebuni, fireşte, toţi oamenii în care nu se află cunoaşterea lui Dumnezeu şi care, pornind de la bunurile vizibile, n-au fost în stare să-l cunoască pe cel ce este, şi care, privind lucrările, nu l-au recunoscut pe Creator... Căci din măreţia şi frumuseţea creaturilor, prin analogie, se poate cunoaşte Creatorul lor" (Înţ 13,1.5).

3. Crearea omului

Am menţionat mai sus că Gen 1 şi Gen 2 prezintă două istorii despre crearea lumii şi a omului. În Gen 2, primul om se numeşte Adam. Numele are o valoare simbolică şi înseamnă "Om", desemnând "omul prin excelenţă", cel care apare în toate timpurile şi zonele planetei noastre. Şi prima femeie are un nume cu semnificaţie simbolică: "Eva" înseamnă "Viaţă".

Conform Gen 1,26-27, omul a fost creat după "chipul" şi "asemănarea" lui Dumnezeu. Termenul concret chip implică o similitudine fizică asemenea aceleia dintre Adam şi fiul său (5,3). Dar termenul asemănare pare să atenueze sensul termenului chip, excluzând paritatea dintre om şi Dumnezeu. Acest raport al omului cu Dumnezeu îl diferenţiază de animale. Presupune mai mult o asemănare generală de natură: inteligenţa, voinţa, puterea. Omul este o persoană.

În gândirea biblică femeia nu este considerată sub demnitatea bărbatului. Gen 1,27 ne informează că atunci când Dumnezeu a creat fiinţele care vor purta chipul şi asemănarea lui, el a creat bărbatul şi femeia. Opera creaţiei lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia, este dublă în structură, dar unică în misiune şi în demnitate. Omenirea este imaginea lui Dumnezeu întrucât este bărbat şi femeie; adevărata imagine divină este persoana umană în plinătatea ei masculină şi feminină.

4. Misiunea încredinţată primilor oameni

Autorul sacru subliniază că munca fizică nu este o consecinţă a păcatului. Munca intră în scenă înaintea păcatului primilor oameni şi chiar dacă omul nu ar fi păcătuit tot ar fi trebuie să lucreze: "Domnul Dumnezeu l-a luat pe om şi la aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească" (Gen 2,15). Paradisul nu presupune o petrecere idilică şi continuă a timpului fără exigenţa datoriilor zilnice. Munca nu este o condamnare, ci o demnitate; numai păcatul o alienează şi o face dificilă. Munca este descrisă ca o luptă cu un sol care produce cele trebuincioase hranei numai dacă omul i le "smulge" zi de zi în sudoarea frunţii. Spre deosebire de religiile din Orientul antic, în gândirea biblică omul nu a fost creat pentru a înlocui munca zeilor, ci a fost creat să construiască, să inventeze şi să transforme realitatea în care trăieşte.

5. Păcatul originar şi speranţa viitoare

Gen 3 este o istorie exemplară prin care este explicată drama care a avut loc în trecutul îndepărtat al omenirii: căderea omului în păcat. A fost Adam sau Eva? Sau şarpele? Ce efect putea produce consumarea fructului acelui pom? În faimoasa istorie, prin toate aceste elemente, autorul răspunde la unele întrebări esenţiale ale timpului său şi ale timpului nostru.

Porunca lui Dumnezeu limitează posibilităţile omului. "A fi ca Dumnezeu" şi "a cunoaşte binele

şi răul" (Gen 3,5) depăşeşte capacităţile omului. Aici este diferenţa esenţială între om şi Dumnezeu, creator şi creatură. Ispita de a trece de această limită este atribuită şarpelui - un animal temut de nomazi. În Fenicia şi Babilonia era o întruchipare a puterilor ostile lui Dumnezeu. Aici i se atribuie un rol demn de dispreţ.

Urmările neascultării sunt descrise ca recunoaşterea goliciunii. Aici este ceva nou pentru om. Ruşinea este pusă în relaţie cu neascultarea omului şi cu tulburarea relaţiei cu Dumnezeu. Comportamentul omului are urmări pentru mediu. Munca pentru viaţă este obositoare, creşterea neamului omenesc este marcată de o tensiune între polurile care se atrag, respectiv bărbatul şi femeia, şi este caracterizată de durerile naşterii. Astfel autorul explică de ce această diferenţă între viaţa din Eden şi viaţa actuală şi de ce moartea.

Interdicţia de a mânca din acel pom se referă la faptul că omului i se interzice tocmai refuzul de a fi om şi dorinţa de a se face pe sine Dumnezeu. Dumnezeu singur este înţelept, cunoscând rădăcina fericirii şi a nenorocirii. Această înţelepciune nu poate fi furată, deoarece Dumnezeu o dăruieşte celui care îl iubeşte sau, aşa cum se exprimă Biblia, celui care se teme de el (Prov 3,18). Înţelepciunea, pe care a crezut că o poate fura, îl lasă pe om, în cele din urmă, "gol"; el descoperă că nu este decât un om şi se face părtaş de condiţia şarpelui. În ebraică, "gol" şi "viclean" sunt redate prin acelaşi cuvânt.

Încălcarea poruncii lui Dumnezeu este cunoscută sub numele de păcatul originar. Acesta nu constă în consumarea unui fruct, nici în trezirea conştiinţei morale într-un cuplu de tineri imaturi, nici într-un păcat sexual; nici nu este un mit etiologic care vrea să explice mizeriile vieţii umane. Păcatul constă în revolta în faţa principiului suprem al eticii, pentru a deveni principiu pentru sine însuşi; voinţa de a determina, în virtutea propriei naturi, ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Este vorba de o triplă vinovăţie: autonomia etică, abuzul de viaţă şi abuzul de putere.

După căderea în păcat, Dumnezeu nu abandonează omul, ci îi deschide perspectiva speranţei şi a victoriei viitoare: "Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între seminţia ta şi seminţia. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul" (Gen 3,15). Victoria respectivă nu se referă probabil la toate generaţiile, ci la ceea ce se va întâmpla la un moment dat. Naratorul din Geneză 3,16 sugerează că ceea ce pot face oamenii cu mâinile sau cu mintea lor nu înseamnă mare lucru; numai aşteptarea unui copil poate redeştepta speranţa omenirii (aşa P. Beauchamp). Termenul "descendenţă" (ebr. zera') este folosit în Sfânta Scriptură în context mesianic (cf. 2Sam 7,12-15). Sfântul Paul îl va individualiza pe acest descendent în persoana lui Cristos (Gal 3,19).

» înapoi la cuprins «