» înapoi la cuprins «

Tema 3

Vechiul Testament şi Noul Testament

Cap. IV-V; nr. 14-20

Capitolele IV şi V din Dei Verbum tratează despre Vechiul Testament şi Noul Testament reliefând specificul şi importanţa celor două testamente şi profunda lor legătură şi unitate.

1. Vechiul Testament

Capitolul IV este dedicat în întregime Vechiului Testament. Termenul de "vechi" nu reprezintă o judecată calitativă asupra celor 46 de cărţi, în sensul că mesajul lor ar fi depăşit. Vechiul Testament este cuvântul lui Dumnezeu, la fel ca şi Noul Testament. Mesajul esenţial al Conciliului Vatican II este acesta: "Citiţi Vechiul Testament pentru trei motive":

(1) Vechiul Testament nu este depăşit; nu este o "schelă" care devine nenecesară când se termină construcţia. Rămâne cuvântul lui Dumnezeu şi pentru creştini: Economia mântuirii prevestită, narată şi explicată de autorii sacri se află ca adevăratul cuvânt al lui Dumnezeu în cărţile Vechiului Testament; de aceea, aceste cărţi inspirate de Dumnezeu îşi păstrează valoarea perenă (nr. 14).

(2) Vechiul Testament înregistrează în paginile sale etapele pedagogiei divine care alege un popor căruia i se revelează pe parcursul istoriei sale în aşa fel încât Israel să cunoască din experienţă care sunt căile lui Dumnezeu cu oamenii şi ca, vorbind Dumnezeu însuşi prin gura profeţilor, poporul să înţeleagă tot mai adânc şi mai limpede aceste căi şi să le facă tot mai larg cunoscute printre neamuri (nr. 14). Este bine să se insiste asupra caracterului progresiv al Vechiului Testament, acesta pregătind Israelul şi, prin Israel, toate popoarele pentru a primi lumina deplină a evangheliei.

(3) În sfârşit, cele două testamente nu sunt decât o unică realitate: fiecare este ascuns în celălalt şi revelat de celălalt: Aşadar, Dumnezeu, inspiratorul şi autorul cărţilor celor două Testamente, a rânduit cu înţelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou. Căci, deşi Cristos a încheiat noul legământ în sângele său, totuşi cărţile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea evangheliei, îşi dobândesc şi îşi manifestă semnificaţia deplină în Noul Testament şi, la rândul lor, îl luminează şi-l explică (nr. 16).

2. Noul Testament

Capitolul V din Dei Verbum este dedicat Noului Testament. La început este evidenţiată valoarea deosebită a Noului Testament: Cuvântul lui Dumnezeu... se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament (nr. 17). Această valoare deosebită se datorează calităţii unice a revelaţiei pe care am primit-o prin Isus Cristos: Dar acest mister nu a fost dezvăluit generaţiilor anterioare aşa cum a fost revelat acum sfinţilor săi apostoli şi proroci, în Duhul Sfânt, ca aceştia să vestească evanghelia, să trezească în lume credinţa în Isus, Cristos şi Domn, şi să adune Biserica. Scrierile Noului Testament sunt o mărturie perpetuă şi dumnezeiască a tuturor acestor lucruri (nr. 17).

Punctul crucial al dezbaterii conciliare îl constituie afirmarea apostolicităţii şi dimensiunii istorice a evangheliilor. Împotriva tendinţelor de a plasa formarea şi redactarea celor patru evanghelii într-o epocă mai târzie, conciliul afirmă originea apostolică a evangheliilor după Matei, Marcu, Luca şi Ioan: Biserica, întotdeauna şi pretutindeni, a afirmat şi afirmă că cele patru Evanghelii sunt de origine apostolică. Ceea ce apostolii au propovăduit din porunca lui Cristos ne-au transmis apoi ei înşişi şi oameni din apropierea apostolilor, sub inspiraţia Duhului Sfânt, în scrieri ce constituie temelia credinţei, şi anume în Evanghelia în patru forme, după Matei, Marcu, Luca şi Ioan (nr. 18).

Este subliniat apoi adevărul conţinuturilor evangheliilor: Sfânta maică Biserica a afirmat şi afirmă cu tărie şi cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, Fiul lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente, pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer (nr. 19).

O altă afirmaţie importantă a conciliului este cea referitoare la cantitatea de informaţii pe care le găsim în evanghelii. Este sigur că evangheliile nu au înregistrat tot ce a făcut şi a spus Isus în timpul activităţii sale publice, ci numai o parte, considerată probabil esenţială de către evanghelişti: Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral, fie deja în scris, integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor, în sfârşit păstrând forma unei vestiri, însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus (nr. 19).

Ultimul paragraf din cap. V vorbeşte despre celelalte scrieri din Noul Testament, respectiv scrisorile sfântului Paul şi celelalte scrieri apostolice, scrieri prin care, după planul înţelept al lui Dumnezeu, se întăresc cele spuse despre Cristos Domnul, se pune tot mai bine în lumină învăţătura lui autentică, se vesteşte puterea mântuitoare a dumnezeieştii lucrări a lui Cristos, se povestesc începuturile Bisericii şi minunata ei răspândire şi se prevesteşte împlinirea ei în glorie (nr. 20).