» înapoi la cuprins «

Tema 2

Inspiraţia divină şi interpretarea Sfintei Scripturi

Cap. III; nr. 11-13

Dacă în primele două capitole Dei Verbum trata despre tema revelaţiei, în celelalte patru capitole documentul conciliar se ocupă exclusiv de Biblie. Acest interes se explică prin faptul că în lumea catolică, de la sfârşitul sec. XIX încoace, s-a deschis un mare câmp de lucru în lumea bibliştilor, mai ales după enciclica papei Pius al XII-lea, Divino afflante Spiritu, din 30 septembrie 1943. După aceasta au înflorit studiile biblice. Tema propusă pentru astăzi se roteşte în jurul a două întrebări: Ce autoritate recunoaşte Biserica Sfintelor Scripturi? Cine este calificat să le interpreteze?

1. Inspiraţia

Capitolul III face referinţă la început la canonul Sfintei Scripturi, adică la lista oficială şi normativă a cărţilor sacre în uz în Biserica Catolică. Este vorba despre cele 46 de cărţi care relatează istoria poporului ales înainte de venirea lui Cristos şi de cele 27 de cărţi care redau viaţa şi cuvintele lui Isus precum şi viaţa şi învăţăturile apostolilor din timpul lui Isus. Sunt cărţi scrise într-un arc de timp de 1100 de ani şi care redau cam 2000 de ani de revelaţie divină (de pe la 1850 î.C. până pe la anul 100 d. C). Despre această adevărată bibliotecă de cărţi, 73 la număr, Conciliul afirmă: Sfânta maică Biserică, pe baza credinţei primite de la apostoli, consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu toate părţile lor (nr. 11).

Mai departe este afirmată inspiraţia tuturor celor 73 de cărţi: Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt (nr. 11). Iar prin inspiraţie se înţelege o acţiune specială a lui Dumnezeu prin care autorul sacru sau hagiograful este asistat atunci când scrie, pentru a scrie fără greşeală şi pentru a exprima gândul lui Dumnezeu.

Acelaşi nr. 11 arată mai departe rolul hagiografilor în punerea în scris a cărţilor Vechiului şi Noului Testament: Pentru redactarea cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca, acţionând el însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori ceea ce voia el şi numai aceea (nr. 11). Şi aici ajungem la natura umană a Sfintelor Scripturi. Acest discurs despre natura umană a Bibliei este acelaşi ca în cazul lui Isus: aşa cum Isus este Dumnezeu în mod deplin şi om în mod deplin, la fel şi Scriptura este cuvânt divin şi cuvânt uman în mod deplin. În cuvinte foarte simple, aceste cărţi "nu au căzut din cer": Dumnezeu a pus lucrurile în mişcare, dar nu este "scriitorul" în sens propriu. El a ales şi a însufleţit redactori dintre oameni iar aceştia scriu. Autori ca Ieremia, Amos, Paul, Marcu, Ioan sunt pe deplin autorii cărţii care le poartă numele. Nu sunt doar "instrumente", cum se spunea înainte, nu sunt "maşini de scris", nici măcar secretari care scriu ce li se dictează, ci autori autentici. În scrierile lor se reflectă gândirea timpului lor (aşa cum rezultă din erorile de astronomie, botanică etc.) şi personalitatea lor. Şi în acest caz, Dumnezeu respectă legile întrupării şi deci nu trece peste ele.

În acelaşi context, Conciliul indică adevărul pe care trebuie să-l căutăm în Biblie, iar acest adevăr se referă la mântuirea noastră: Trebuie afirmat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre (nr. 11). Este vorba, aşadar, despre adevărul mântuirii, şi nu despre alte adevăruri, ceea ce face irelevante disputele din trecut pe seama unor afirmaţii din Biblie care nu erau în armonie cu datele ştiinţifice. Biblia este o istorie, deci o dezvoltare de evenimente, dar este o istorie sacră.

2. Interpretarea Scripturilor

Partea a doua a capitolului III din Dei Verbum se ocupă de un aspect deosebit de important legat de lectura Sfintei Scripturi, şi anume cum interpretăm Biblia. Pentru a fi înţeleasă, Sfânta Scriptură trebuie explicată şi interpretată, iar acest lucru nu stă la îndemâna tuturor. Există mai multe aspecte care fac "dificilă" lectura Bibliei.

În primul rând Biblia este esenţialmente cuvântul lui Dumnezeu şi ca atare poartă amprenta "misterului" lui Dumnezeu. Afară de asta, Biblia a fost scrisă de oameni foarte diferiţi de noi din multe puncte de vedere: alte timpuri, alte culturi, alte limbi. Iar asta face ca lectura Bibliei să nu fie un lucru foarte uşor. Pentru a veni în întâmpinarea acestor dificultăţi, cap. III din Dei Verbum dă unele lămuriri cu privire la interpretarea Bibliei.

Conciliul reliefează rolul exegezei biblice, care are misiunea de a descoperi ce intenţiona autorul sacru de acum 2000 sau 3000 de ani să comunice la vremea aceea prin ceea ce a scris. În acest tip de lectură a Bibliei, eu, ca cititor, mă plasez în ambientul de atunci: Interpretul Sfintei Scripturi, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a voit să ne împărtăşească, trebuie să cerceteze atent ce au intenţionat de fapt hagiografii să ne comunice şi ce i-a plăcut lui Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor (nr. 12). Trebuie să ţinem mereu cont de faptul că Biblia este o arhivă de cărţi care cuprinde o tradiţie care începe de pe la 1850 î.C. şi ajunge până pe la anul 100 d.C. Este vorba de o tradiţie transmisă întâi oral, apoi în scris, în cadrul unei culturi orientale în care misterul este exprimat mai adesea prin imagini şi simboluri decât prin definiţii şi demonstraţii. Orice carte trebuie plasată în contextul ei istoric. Astăzi avem Biblii cu introduceri şi note care ne pot ajuta mult în acest sens.

Este deosebit de relevantă şi insistenţa conciliului asupra genurilor literare: Pentru a descoperi intenţia hagiografilor, trebuie, printre altele, să se ţină seama şi de "genurile literare". Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie. Este deci necesar ca cercetătorul să caute sensul pe care hagiograful a intenţionat să-l exprime şi l-a exprimat în împrejurări determinate, după condiţiile timpului său şi ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite la vremea respectivă (nr. 12). Genurile diferă în funcţie de operă şi de persoanele care scriu: un fel scrie Amos, ţăranul din Tekoa, altfel scrie Luca, un medic, şi altfel Matei, vameşul. De asemenea, într-un fel s-a scris în aria culturală de limbă ebraică, altfel în aria culturală de limbă greacă.

În sfârşit, Dei Verbum indică atitudinea cu care trebuie citită şi interpretată Sfânta Scriptură, şi anume întru acelaşi Duh în care a fost scrisă (nr. 12), iar asta presupune credinţă, umilinţă şi fidelitate faţă de Biserică. Aici Conciliul Vatican II aprinde trei lumini care ne arată calea de urmat: Pentru a descoperi exact sensul textelor sacre trebuie avute în vedere cu nu mai puţină grijă conţinutul şi unitatea întregii Scripturi, ţinând seama de tradiţia vie a întregii Biserici şi de analogia credinţei (nr. 12).

Primul principiu de lectură şi interpretare a Sfintei Scripturi este unitatea conţinutului: toţi autorii sacri inserează mesajul lor într-un mesaj global care formează un tot unic. Iar cheia de boltă a acestei arhitecturi nu este alta decât Cristos.

În al doilea rând trebuie să ţină cont de tradiţie. Biblia s-a născut din tradiţie şi acolo îşi are ambientul.

Al treilea principiu este analogia credinţei, expresie care desemnează o realitate, şi anume aceea că Dumnezeu nu se contrazice niciodată iar afirmaţiile sale se iluminează reciproc. Dacă găsim un pasaj obscur în Sfânta Scriptură, acesta trebuie explicat prin pasajele clare şi trebuie înţeles în sensul care concordă cu ansamblul credinţei Bisericii.

Ca o concluzie, fiecare dintre noi trebuie să-şi dea silinţa să înţeleagă Sfânta Scriptura după capacităţile pe care i le-a dat Dumnezeu, iar atunci când ajungem în impas putem apela pentru o părere competentă la cei "autorizaţi în materie" care au pătruns mai bine decât noi misterul Scripturii.