» înapoi la cuprins «

Tema 1

Revelaţia şi transmiterea revelaţiei divine

Cap. I-II; nr. 2-10

Constituţia dogmatică despre revelaţia divină, Dei Verbum, dedică două capitole revelaţiei divine. Revelaţia este de fapt temelia întregului edificiu al Bisericii şi punctul obligatoriu de referinţă pentru orice teologie şi pentru viaţa Bisericii.

1. Revelaţia

Din punct de vedere etimologic, cuvântul "revelaţie" (lat. revelatio) înseamnă "descoperire" sau "dezvăluire". Când vorbim de revelaţie, ne referim la faptul că Dumnezeu ne-a dezvăluit nouă oamenilor misterul fiinţei sale şi voinţa sa cu privire la lume şi la mântuirea oamenilor. Dei Verbum afirmă: I-a plăcut lui Dumnezeu, în bunătatea şi înţelepciunea sa, să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos, Cuvântul făcut trup, oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască (nr. 2).

Revelaţia lui Dumnezeu se realizează prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele (nr. 2). Cuvintele explică semnificaţia faptelor lui Dumnezeu în istorie iar faptele sale confirmă cuvântul pe care Dumnezeu l-a rostit.

Cum ni se revelează Dumnezeu? Dei Verbum menţionează mai întâi o sursă permanentă a revelaţiei divine, şi anume lumea creată, din care Dumnezeu a făcut o mărturie permanentă despre sine (nr. 3). Apoi este evocată perioada începuturilor omenirii, când a avut loc drama căderii în păcat şi când Dumnezeu a intrat în dialog cu omenirea decăzută, pe care o orientează spre speranţa mântuirii. Continuând să prezinte etapele revelaţiei, conciliul vorbeşte mai departe de chemarea Israelului care devine depozitar al revelaţiei divine şi purtător al mesajului mântuirii ca pregătire a evangheliei. După o menţionare rapidă a rolului Israelului, conciliul, împrumutând limbajul Scrisorii către Evrei, proclamă solemn momentul culminant al revelaţiei: După ce de multe ori şi în multe chipuri Dumnezeu ne-a vorbit prin profeţi, în zilele acestea din urmă ne-a vorbit prin Fiul său. În Isus Cristos, revelaţia divină ajunge la cea mai înaltă expresie: Însă profunzimea adevărului dezvăluit prin revelaţie, atât despre Dumnezeu cât şi despre mântuirea omului, ne străluceşte în Cristos, care este mijlocitorul şi, în acelaşi timp, plinătatea întregii revelaţii (nr. 2). Cristos este mijlocitorul deoarece cunoaşterea gloriei divine străluceşte pe chipul lui Cristos şi plinătate deoarece Fiul este darul cel mai mare pe care Tatăl ni-l poate face.

De aceea revelaţia divină este revelaţie "creştină" şi constă în întâlnirea cu o persoană divină care se manifestă în istorie: Cristos. În Cristos, Dumnezeu se face om pentru că voieşte să lege un dialog de iubire cu oamenii. Într-o frază deosebit de concentrată conciliul rezumă întreaga semnificaţiei a evenimentului Cristos: Prin toată prezenţa şi manifestarea sa, prin cuvinte şi fapte, prin semne şi minuni, dar mai ales prin moartea sa şi prin glorioasa înviere din morţi şi, în sfârşit, prin trimiterea Duhului adevărului, el împlineşte şi desăvârşeşte revelaţia şi o întăreşte cu mărturia divină: Dumnezeu este cu noi pentru a ne elibera de întunericul păcatului şi al morţii şi a ne învia spre viaţa veşnică (nr. 4).

Cu venirea lui Cristos în lume Dumnezeu ne-a comunicat substanţial tot conţinutul revelaţiei, aşa încât nu mai avem de aşteptat o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos (nr. 4). Această afirmaţie este deosebit de importantă deoarece face diferenţa netă şi calitativă dintre revelaţia prin Isus Cristos şi revelaţiile particulare care s-au verificat în istoria Bisericii.

Astfel, în revelaţia prin Isus Cristos, Dumnezeu ni s-a făcut cunoscut pe sine şi ne-a făcut cunoscute hotărârile referitoare la mântuirea omenirii (nr. 6). Deşi poate fi cunoscut cu lumina naturală a raţiunii umane, Dumnezeu ne-a făcut cunoscute prin revelaţie lucruri pe care mintea omenească nu ar fi fost capabilă să le descopere singură.

2. Transmiterea revelaţiei divine

Mesajul revelaţiei a ajuns până la noi cei din sec. XXI. La început a fost Cristos, apoi au venit apostolii, apoi succesorii lor şi succesorii acestor succesori, secol după secol, purtând mesajul asemenea flăcării olimpice ce trece din mână în mână. De la noi, mesajul va trebuie să fie purtat mai departe la generaţiile viitoare. Despre modul în care ajuns la noi acest mesaj tratează cel de-al doilea capitol din Dei Verbum care vorbeşte despre tradiţie şi Scriptură ca surse ale revelaţiei şi de magisteriu ca responsabil al transmiterii şi interpretării celor două surse.

2.1. Tradiţia şi Scriptura

Dei Verbum afirmă: Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor (nr. 7). Această transmitere a hotărârilor lui Dumnezeu se realizează prin tradiţie şi Scriptură. Astfel, revelaţia divină are două izvoare: tradiţia şi Scriptura. Sunt două izvoare distincte, dar au aceeaşi funcţionalitate în viaţa Bisericii: aceea de a păstra şi a transmite tuturor generaţiilor de oameni mesajul mântuirii.

Cum s-a născut tradiţia? La începutul tradiţiei stă Isus care nu a scris nimic, nici nu a poruncit apostolilor să scrie, ci i-a trimis să predice vestea cea bună până la marginile pământului şi până la sfârşitul veacurilor. Astfel s-a născut tradiţia Bisericii. Apostolii au transmis ceea ce ei înşişi au primit şi îi îndeamnă pe credincioşi să păstreze tradiţiile învăţate fie prin viu grai, fie prin scrie (nr. 8). Astfel tradiţia este termenul mai amplu, conţinând o parte scrisă şi o parte transmisă prin viu grai, în vreme ce Scriptura este termenul mai restrâns, fiind partea scrisă a tradiţiei şi născându-se din tradiţie.

Tradiţia şi Scriptura se bucură de acelaşi respect: atât Scriptura cât şi tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie (nr. 9). De fapt, Biserica nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură sau numai din tradiţie. Teologul Y. Congar scria deja la începutul primei sesiuni a Conciliului Vatican II: "Nu există nici măcar o dogmă pe care Biserica să o deducă doar din Scriptură sau doar din tradiţie. Scriptura şi tradiţia sunt asemenea celor doi ochi care ne fac să vedem adevărul şi forma lucrurilor".

În centrul liturgiei noastre şi în inima credinţei stă o carte, Biblia, cea mai difuzată carte şi prima care a fost tipărită. Însă revelaţia divină nu coincide "doar cu Scriptura", aşa cum afirmă protestanţii, ci cu Scriptura şi tradiţia care se completează reciproc pentru a ne da adevărul supranatural întreg. Scriptura şi tradiţia nu se adună împreună pentru a da o sumă, ci se confirmă una pe alta: "Scriptura este totul şi tradiţia este totul". Aşadar, sfânta tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă, curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate şi tind spre acelaşi scop (nr. 9).

2.2. Rolul magisteriului

Termenul "magisteriu" desemnează autoritatea şi rolul papei în comuniune cu colegiul episcopilor. Despre rolul magisteriului cu privire la tradiţie şi Scriptură conciliul afirmă: Dar misiunea de a interpreta în mod autentic cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai magisteriului viu al Bisericii (nr. 10). Însă magisteriul nu este deasupra cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte, învăţând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu (nr. 10).

În consecinţă, în tot ceea ce priveşte credinţa, cele trei realităţi, respectiv tradiţia, Scriptura şi magisteriul nu se pronunţă niciodată izolat. Nu există dogmă a credinţei dacă nu există un acord între cele trei elemente.

Cuvântul lui Dumnezeu rămâne actual şi viu. Scriptura şi tradiţia sunt vii, deci se mişcă, merg, progresează, cresc. Nimic substanţial nou nu se poate adăuga, revelaţia este închisă dar rămâne vie şi inepuizabilă. La Rusalii, Duhul Sfânt al adevărului i-a condus pe discipoli la tot adevărul, după promisiunea lui Isus, dar calea rămâne deschisă spre deplina cunoaştere şi deplina posesie a Domnului nostru Isus Cristos. Cristos ne-a fost oferit total atunci. Dar cine a putut cunoaşte deplin profunzimea persoanei sale?... Revelaţia divină este vie şi astăzi: are un prezent şi un viitor, prezentul şi viitorul lui Isus Cristos care este mereu mai bine cunoscut şi mai mult iubit.