» înapoi la cuprins «

Lectio divina pentru una dintre săptămânile de peste an (II)

Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat (2Tim 2,8-15)

Atunci când vrem să facem lectio divina în grup trebuie să ne pregătim în mod adecvat. Concret:

- să stabilim cu grijă timpul şi locul cel mai potrivit persoanelor care participă pentru a favoriza reculegerea;

- textul să fie ales dinainte, făcut cunoscut şi adaptat culturii şi spiritualităţii grupului; Ce spune textul în sine? Ce-mi spune mie, ce ne spune nouă? Ce mă face acest text să-i spun lui Dumnezeu?

- nu este un studiu biblic: citim, recitim, rumegăm cuvântul, şi ascultăm ce vrea să ne spună;

- cineva din grup să se ocupe de pregătirea unui comentariu exegetic cel puţin esenţial şi să conducă desfăşurarea în diferitele faze;

- toţi să aibă aceeaşi traducere a textului;

- pregătirea locului: o icoană, o biblie mai mare, o lumânare, flori, uneori un fond muzical, scaunele aşezate în cerc;

- cel care conduce stabileşte forma de început, trecerea de la o fază la alta, încheierea (să dureze 40-60 de minute);

- scopul principal nu este de a interpreta Biblia, nici de a cunoaşte conţinutul Cărţii sfinte, de a ne mări cunoştinţele, de a afla lucruri extraordinare, ci de a descoperi, ajutaţi de cuvântul scris, cuvântul viu pe care Dumnezeu îl pronunţă azi în viaţa fiecăruia dintre noi.

Scrisoarea a doua către Timotei este reluată în liturgie în patru duminici succesive în anul C (duminicile XXVII-XXX). Şi cum se citeşte toamna, se pretează foarte bine şi ca lectură de deschidere al unui ciclu de lectio divina, îndeosebi pentru caracteristica de a insista pe centralitatea cuvântului, pe fidelitatea faţă de evanghelie, pe adevărul ce trebuie păstrat cu grijă.

Apoi este favorizată natura autentică a lecturii în rugăciune: care este o experienţă spirituală, trăită în tăcere şi în ascultarea intensă a textelor biblice, pentru a deveni familiari cu cuvântul lui Dumnezeu. Căutăm să locuim în cuvânt, să-l scrutăm şi să-l iubim, pentru a fi locuiţi de înţelepciunea sa şi de forţa vitală pe care o eliberează. În ultimă analiză în cuvântul lui Dumnezeu locuieşte Dumnezeu însuşi, izvor de viaţă şi de înţelepciune.

Dar în primul rând să-l invocăm pe Duhul sfânt, pentru ca să dispună inimile şi minţile noastre unei docilităţi sincere şi să ne conducă în asimilarea înţelepciunii vitale pe care acest text o conţine.

Rugăciunea de început: invocarea Duhului sfânt

1. Lectio: Să citim cuvântul (2Tim 2,8-15): lectură lentă şi atentă urmată de tăcere câteva minute.

Fiecare poate reciti în gând textul încercând să-şi amintească ceea ce a citit.

1. Această Scrisoare a doua către Timotei este definită şi "testamentul spiritual" al lui Paul pentru că este scrisă din închisoare, de la Roma iar Paul simte că de acum viaţa sa se apropie de sfârşit. De aceea îi prezintă ucenicului său iubit Timotei - numit de două ori "fiu" (1,2; 2,1) - câteva recomandări presante asupra fidelităţii faţă de ceea ce a primit, a învăţat şi a împărtăşit împreună cu apostolul neamurilor. Timotei era din Listra, iar Paul l-a luat cu sine deja din a doua călătorie. Colaborator şi trimis în misiuni delicate de către Paul, poate că este şi coautor a patru scrisori autentice pauline (2Cor 1,1; Fil 1,1; 1Tes 1,1; Flm 1,1). Trupul său se află acum la Termoli, în catedrală.

În text sunt şi invitaţii insistente de a nu se ruşina de lanţurile care îl umilesc în acest moment pe maestru, de a continua cu curaj şi fidelitate în slujba evangheliei. Iar o bună parte din scrisoare este şi o polemică deschisă împotriva învăţătorilor falşi, care se dedau discuţiilor inutile şi înşelătoriilor, schilodind evanghelia şi creând confuzie şi cercuri dubioase. Paul se teme ca învăţătura lor falsă să nu corodeze ţesutul comunităţii, ca o cangrenă.

2. Dată fiind natura scrisorii, care revine deseori asupra aceloraşi teme, şi în acest fragment se pot individualiza câteva nuclee speciale. Structura acestui text: este evident că avem trei teme dominante, dar ar fi bine să nu uităm nici contextul imediat, precedent şi următor, deoarece ne ajută să înţelegem. Noi îl includem în comentariu.

- vv. 3-7: invitaţie de a purta împreună suferinţa, după trei imagini: ca un bun soldat, care este dedicat numai serviciului său; ca un atlet fidel regulamentului; ca un ţăran, răbdător şi generos. Rezultă că nu este vorba atunci despre o oboseală trecătoare, ci de angajare constantă şi prelungită;

- vv. 8-10: slujirea cuvântului este în primul rând adeziune la nucleul său: Isus Cristos înviat; iar această victorie nu poate fi împiedicată nicicând. Pentru ea Paul se simte tare şi în acelaşi timp suportă suferinţele, pentru a susţine împreună cu toţi fidelitatea şi speranţa;

- vv. 11-13: fragment de imn al comunităţii, care cântă speranţa în victoria şi fidelitatea lui Dumnezeu, mai mare decât fragilitatea noastră. Este importantă afirmaţia finală;

- vv. 14-15: un nou îndemn la evitarea discuţiilor zadarnice şi tripla misiune a martorului: să fie autorizat prin probitatea vieţii, fără teamă şi un scrupulos împărţitor al cuvântului adevărului;

- vv. 16-19: încă o dată împotriva vorbăriei şi specificarea unor poziţii neortodoxe: despre învierea deja realizată şi numai spirituală (botez); ceea ce contează nu este bravura de a discuta, ci fidelitatea faţă de adevăr.

3. Conform unui mare număr de exegeţi, până la v. 13 este tema fidelităţii faţă de slujire şi faţă de învăţătura primită. De la v. 14 în continuare tema dominantă ar fi reacţia împotriva învăţătorilor falşi. Fragmentul nostru reprezintă punctul de legătură şi de sudură între cele două mari părţi. Mai rămâne apoi în discuţie - pe plan general - dacă aceste scrisori pastorale sunt într-adevăr ale lui Paul, sau ale unui ucenic de-al său ori ale unui cerc paulin. Pentru o serie întreagă de motive: de exemplu sunt forme evidente de organizare ecleziastică ce mai înainte nu erau prezente; se vorbeşte despre martori care transmit altor martori într-un anumit mod stabil (2,2); termenul "evlavie" care aici are importanţă, nu se găseşte în celelalte scrisori; "credinţa" este văzută mai mult ca un ataşament faţă de învăţătura sănătoasă şi faţă de tezaurul cel bun şi nu atât faţă de persoana lui Cristos.

4. Printre expresiile care merită atenţie:

- Vrednic de crezare este cuvântul: expresie care apare în "scrisorile pastorale" de cinci ori (1Tim 1,15; 3,1; 4,9; 2Tim 2,11; Tit 3,8) şi foloseşte a marca sensul solemn al afirmaţiei;

- imnurile scurte (aici cel puţin: vv. 8 şi 11b-13): sunt fragmente de origine comunitară şi folosesc la întărirea identităţii prin amintirea comunităţii care se roagă;

- adu-ţi aminte: se simte un om care este dominat de trecut şi de memorie şi mai puţin de viitor. Tipic persoanelor care se simt la sfârşit şi vor să lase urma propriilor convingeri. O dovedeşte şi repetiţia: eu ştiu, eu sunt convins...

Se proclamă din nou cuvântul.

2. Meditatio: Să medităm cuvântul (Ghidul oferă un comentariu mai amplu)

Putem considera ca frază dominantă şi centrală: cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat (v. 9) şi din acest punct să medităm şi să aprofundăm fragmentul întreg. Să încercăm să conducem la această cheie hermeneutică unele valori principale: credinţa în Cel înviat, fidelitatea însăşi a lui Dumnezeu, curajul martorilor, însăşi constanţa lui Timotei în predicare. Dar mai există o premisă la toate acestea

Acea expresie "după evanghelia mea" - poate fi exprimată şi "după acea veste bună care trăieşte în mine, mă stăpâneşte" - arată că Paul are conştiinţa în acest moment că ceea ce vesteşte a devenit un tot unic cu ceea ce el însuşi trăieşte în trupul său. De aceea "suferă": ca şi cum ar fi răstignit şi el, ca şi cum ar fi transfigurat de ceea ce vesteşte, ca plinătate a "veştii celei bune", care se face în el moarte şi înviere.

1. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat. Prima semnificaţie a acestei expresii trebuie văzută în imediatul context teologic. Acel fragment de imn: "Isus Cristos, din seminţia lui David, care a înviat din morţi" - unele biblii îl pun în formă de poezie; este oricum o formulă tipică a lui Paul (Rom 1,3-4; 2,16; 16,25) - este prima explicaţie a ceea ce nu poate fi legat, reprimat, blocat. Învierea lui Isus Cristos, victoria sa asupra morţii, realizarea speranţelor davidice, nimeni nu le mai poate anula. Oricât de mult ar putea Paul să fie tratat ca un răufăcător şi pus în lanţuri, ceea ce contează este că învierea de acum stăpâneşte, este o victorie pe care nimeni nu o poate anula.

Aceasta este "evanghelia" pe care Paul a vestit-o; întemeiat pe această certitudine poartă lanţurile fără a dispera, suferă cu încredere şi seninătate. Ceea ce Paul vestea se împlineşte şi fără libertatea sa, fără aparenta lui victorie. Dimpotrivă, Paul, într-o manieră misterioasă şi fecundă, tocmai în suferinţă încă mai cooperează cu victoria lui Cristos, în avantajul tuturor acelora pe care Dumnezeu îi cheamă la glorie. Deja a spus în altă parte că participarea sa la suferinţele lui Cristos este susţinută de siguranţa că aceasta este calea care duce la glorie, la înviere, în comuniune cu toţi cei care urmăresc aceeaşi ţintă.

2. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat. O a doua semnificaţie apare evidentă în text, din fragmentul de imn care este introdus prin afirmaţia: "vrednic de crezare este cuvântul" (v. 11). Este vorba despre un ecou al celebrărilor liturgice comunitare. Este ca şi cum ar fi spus: "ceea ce se obişnuieşte a se cânta, acel cuvânt pe care toţi îl repetăm, este bine întemeiat, corespunde adevărului, îl simt cu certitudine". Este o manieră de a vorbi despre adeziunea la Cristos, care se găseşte în alte scrisori: de exemplu renumit este textul Rom 6,4-8; şi aici apar cuvinte compuse cu syn (împreună cu): a muri împreună cu, a trăi împreună cu, a domni împreună cu. Indică o profundă simbioză, conaturalitate şi adeziune, nu o adăugare externă şi numai din intenţie bună.

În ceasurile solitare ale închisorii, Paul îşi aminteşte cu nostalgie cântecele comunităţii care se roagă şi simte totodată că este adevărat ceea ce se proclamă în ele. Are în faţă nu numai imaginea răstignitului, ci şi propria suferinţă şi probabila moarte. Şi se lipeşte de acele emoţii, fără teama de a aminti şi de eventualele fragilităţi şi frici (v. 13: "dacă suntem infideli"). Dar proclamă că fidelitatea lui Dumnezeu nu va lipsi. În al patrulea caz, concluzia se schimbă: Cristos rămâne fidel, de fidelitatea sa se va lovi infidelitatea noastră. Pentru că Dumnezeu este fidel şi duce la bun sfârşit ceea ce a început (cf. 1Tes 5,24). Pentru că a arătat în multe forme şi cu atâtea ocazii că nu se teme de infidelităţile noastre: nu pentru bunătatea noastră ne iubeşte şi ne mântuieşte, ci pentru că în inima sa iubirea este deplină, totală, largă în iertare. Iona spunea: "îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi plin de dragoste" (Iona 4,2).

3. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat nici în ucenici: putem descoperi o a treia semnificaţie, în faptul că deşi Paul este în lanţuri, ceilalţi colaboratori ai săi continuă să slujească cuvântul cu curaj şi perseverenţă. În scrisoarea către Filipeni el a spus că întregului pretoriu era cunoscut faptul de a fi "în lanţuri pentru Cristos". Iar acest lucru transforma închisoarea într-o ocazie de evanghelizare. Şi apoi adaugă: "întăriţi în Domnul de lanţurile mele, cei mai mulţi dintre fraţi au îndrăznit şi mai mult să predice cuvântul fără frică" (Fil 1,14). Aşa cum s-a întâmplat atunci, la fel acum Paul doreşte să vadă că lanţurile sale nu sunt o ruşine, ci un stimulent pentru a sluji evanghelia cu o mai mare generozitate şi îndrăzneală. Suferinţa sa este comuniune cu speranţa ultimă a celor aleşi, dar este şi stimulent pentru a depăşi frica şi ruşinea.

Ba mai mult, Paul insistă în cuvântul "să nu se ruşineze": o spune despre sine (1Tim 1,12), despre prietenul Onesifor (2Tim 1,16) precum şi ca o invitaţie lui Timotei (2Tim 1,8; 2,15). În insistenţa sa, pare să apară că el însuşi, Paul se simte în dificultate în această condiţie; şi se teme şi mai mult să nu se simtă în dificultate ucenicii şi colaboratorii săi. Aproape obsesia cu care vorbeşte despre acest lucru, vrea să spună că se teme să nu se întâmple aşa ceva. De aceea amestecă afirmaţii şi solicitări la curaj, la încredere, la fidelitate, la continuitate în misiunea deja trăită este încă urgentă.

4. Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat de vorbării: putem adăuga o altă semnificaţie, din contextul fragmentului. Există învăţătorii vorbăreţi, manipulatori ai adevărului, care umblă încoace şi încolo discutând şi tulburând: "oameni stricaţi la minte, găsiţi nevrednici în privinţa credinţei" (2Tim 3,8), care "duc tot mai mult la nelegiuire" (v. 16). Sunt ca o cangrenă în comunitate: şi toată scrisoarea pune în gardă împotriva acestora. Paul pare foarte îngrijorat şi poate că îi măreşte importanţa. Se găsesc şi două nume: Imeneu, deja exclus din comuniunea cu biserica (cf. 1Tim 1,20) şi Filet, despre care nu avem cunoştinţe. Ei par să fi conceput învierea doar în sens spiritual şi o vedeau realizată deja în botez (v. 18); deci negau învierea trupului la sfârşitul timpurilor.

Din context pare însă să mai fi fost şi alţii, şi cu o viaţă mai puţin demnă (cf. lista viciilor, care este tipică discuţiilor dintre filozofi: 3,1-9). În ciuda acestor obstacole, Paul este convins că cuvântul îşi va urma calea sa; iar Timotei trebuie să fie "un împărţitor corect al cuvântului adevărului" (v. 15). Iar fundamentul rămâne tare şi nu trebuie să se teamă: "Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai lui" (v. 19, citat din Num 16,5) iar vorbăria lor nu conduc la nimic. Vor fi înfăptuitorii căderii lor proprii.

5. Importanţa cuvântului: sub diferite expresii apare deseori în text referinţa la "cuvintele sănătoase" (1,13), la "depozitul cel bun" (1,14), la "lucruri auzite ce trebuie transmise" (2,2), la "ceea ce ai învăţat şi în care crezi" (3,14). Şi multe alte expresii. Dar o frază iese mai mult în evidenţă în capitolul următor: "Din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi care îţi pot da înţelepciunea prin credinţa care este în Cristos Isus. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a convinge, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună" (3,15-17). Să notăm accentuarea aspectului educativ şi de învăţătură (didaskalia).

În lumina acestei declaraţii explicite capătă putere şi celelalte aluzii: cuvântul lui Dumnezeu conţinut în Scriptură şi transmis de Paul şi de alţi martori, este înţelepciune dumnezeiască, inspirată de Dumnezeu; este un parcurs educativ şi purificator; este izvorul oricărei educaţii şi formări în credinţă şi în viaţa creştină. De aceea Timotei trebuie să "vestească cuvântul, să insiste la timp potrivit şi la timp nepotrivit" (4,2). Şi Timotei prin colaborarea sa scrupuloasă, şi fără a se lăsa înspăimântat de adversari sau de circumstanţe, cooperează la eliberarea de obstacole şi de manipulări a acestui cuvânt. Evident că această "libertate" a cuvântului se naşte în primul rând în inima lui Timotei şi a oricărui credincios. Înţelepciunea şi onestitatea morală permit transmiterea în mod constant a evangheliei şi devin apoi mărturie îndrăzneaţă, chemare la adevăr şi autenticitate.

3. Cuvântul luminează viaţa noastră (Ghidul arată cum putem aplica unele aspecte ale textului la viaţa noastră)

1. Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat: am auzit numeroasele semnificaţii pe care le putem întâlni în context. Deasupra tuturor apare victoria Celui înviat, nimic nu-l poate împiedica pe Cel înviat să stăpânească viaţa şi să ducă spre viaţa deplină. Noi suntem convinşi că acest "cuvânt" al vieţii şi al speranţei este o victorie sigură? Credem că victoria asupra morţii mai stăpâneşte istoria şi o conduce spre un viitor luminos? Sau ne lăsăm duşi de frici apocaliptice, de angoase şi nesiguranţe, vedem pretutindeni pedepse ale lui Dumnezeu sau puterile celui rău care lucrează?

2. El însă rămâne fidel: această concluzie surprinzătoare arată cum fidelitatea lui Dumnezeu nu se măsoară după categoriile noastre, ci după inima sa mare. El cunoaşte fragilitatea şi infidelităţile noastre. Rămâne cu putere fidel şi milostiv faţă de toţi. Suntem convinşi de această fidelitate? Sau ne lăsăm neliniştiţi de păcatele noastre, ne este teamă de un Dumnezeu judecător sever? Ştim să admirăm şi să adorăm această fidelitate stabilă şi de nezdruncinat?

3. Să fim încurajaţi de lanţuri: Paul se teme ca situaţia sa de întemniţat să nu fie trăită cu ruşine de către prieteni. Şi caută să-i convingă, dimpotrivă, să sfideze această frică, să vadă în lanţuri o provocare pentru a se dedica cu curaj vestirii evangheliei. Noi găsim într-adevăr în circumstanţe asemănătoare forţa pentru o slujire mai curajoasă a evangheliei? Sau căutăm să evităm să ne aflăm în ostilităţi, ne facem aproape invizibili, aşteptând timpuri mai bune? Luptele martirilor, lanţurile mărturisitorilor, prejudecăţile sociale ne inspiră o mărturie nouă, sau dau naştere în noi la frică şi la ruşine?

4. Adeziunea noastră la credinţă se hrăneşte dintr-o doctrină sănătoasă, este fidelă patrimoniului şi bunului depozit, sau şi noi alergăm după propunerile cele mai stranii? Ne plac discuţiile interminabile, ne place să ridicăm îndoieli, ascultăm numai pe cei care au un discurs ales, o elocvenţă captivantă? Ştim să mergem la miezul problemelor, fără a ne pierde în vorbe fără valoare?

5. Toată Scriptura este folositoare pentru a învăţa, a forma: dar pentru a avea acest efect trebuie să o ascultăm, să o asimilăm, să o lăsăm să strălucească în toată lumina şi adevărul său. Noi suntem cu adevărat pasionaţi de sf. scriptură, o citim cu plăcere şi constant? Sau ne place să fim curioşi încoace şi încolo, să alegem textele după placul nostru, să vedem semnificaţii care ne vin mai uşor, pe care apoi le folosim pentru a ne mângâia? Ce putem face pentru ca cuvântul lui Dumnezeu să fie cu adevărat şi pentru noi "izvor curat şi veşnic de viaţă spirituală"?

6. Împărţitor corect al cuvântului: numai cine a cunoscut forţa inspiratoare şi plină de viaţă a cuvântului poate fi un martor credibil. Ştim să avem această familiaritate cu cuvântul, ştim să-l facem să devină şcoala noastră de rugăciune? Ascultarea cuvântului alimentează o comuniune adevărată şi profundă cu ceilalţi care-l ascultă? Sau este un exerciţiu izolat şi egoist, o formă de manie pioasă? O facem doar pentru a face conştiinţa să stea liniştită şi a ne simţi în ordine?

7. Evitarea discuţiilor zadarnice: dacă se ţine cont de contextul care urmează, se vede că sunt persoane care "leagă" adevărul prin manipularea ideilor. Îl întunecă, îl manipulează, îl răstălmăcesc. Ştim să-i distingem pe aceşti manipulatori ai adevărului? Ştim să stăm departe de "adevărurile lor" atât de interesante şi atât de aducătoare de moarte? Sau suntem nişte prostănaci, le dăm crezare, fără a avea curajul de a-i contrazice?

Scurtă tăcere pentru a asimila ceea ce s-a auzit

4. Să împărtăşim ce ne-a spus cuvântul... (Dăm posibilitatea participanţilor de a oferi şi ei scurte comentarii. Să nu se pună întrebări, comentarii pentru a critica, divagaţii. Când intervenţiile sunt fragile, să nu se insiste pentru a continua)

5. Oratio: Să ne rugăm cu cuvântul meditat

- Doamne, atunci când circumstanţele ne neliniştesc, pentru că nu este cale de ieşire, pentru că suntem zdrobiţi de prejudecăţi, pentru că ne întemniţează eşecurile noastre şi nu vedem lumina şi nici nu este loc pentru speranţă, fă să ne amintim de tine.

- Doamne, atunci când ne lăsăm duşi de vorbe inutile şi de discuţii needucative, când alergăm după orice maestru care are limbajul convingător, atunci când alergăm după noi curiozităţi, adu-ne la adevărul tău.

- Doamne, atunci când credinţa noastră în moartea ta pentru păcatele noastre şi în învierea ta pentru mântuirea noastră este numai vorbe goale; credem numai pentru că aşa trebuie să facem, pentru a ne numi creştini, iar cuvintele tale nu devin în noi izvor de viaţă şi de fidelitate, te rugăm, ajută-ne.

- Doamne, atunci când nu mai avem dorinţa de a-ţi da mărturie, pentru că nimeni nu ne ascultă, pentru că alte interese ne atrag mai mult: bunăstarea, succesul, distracţiile, mania de a ieşi în evidenţă, adu-ne la fundamentul solid.

- Doamne, atunci când ne ruşinăm că suntem creştini pentru a nu avea şicane, atunci când suntem obosiţi de atâta mers împotriva mentalităţii comune, atunci când am vrea numai momente fericite şi nu triste, când nu avem o fidelitate răbdătoare şi încrezătoare, dă-ne o mână de ajutor.

- Doamne, atunci când căutăm lumină şi înţelepciune în cuvântul scripturii şi am vrea să avem imediat un răspuns de mângâiere, atunci când facem din cuvântul tău un pretext pentru a ne separa de ceilalţi, pentru a da naştere la îndoieli şi la probleme, fă să fim slujitori umili ai cuvântului tău.

"La cuvântul tău voi arunca mreaja: o voi arunca hrănindu-mă în continuare din tot cuvântul care iese din gura ta şi oferindu-l celor la care m-ai trimis. O vom arunca împreună, relansând cu entuziasm misiunea ascultării, a meditării perseverente şi iubitoare, a vestirii cuvântului vieţii. O voi arunca în mările liniştite ale credinţei primitoare, ca şi în mările furtunoase ale îndoielii şi ispitei de a nu crede. O voi arunca la timp şi în afara timpului, pentru ca întotdeauna şi numai din cuvântul tău să se nască orice cuvânt al meu...

De asemenea în relaţie cu cei care nu te cunosc şi nu cred în tine vom arunca mrejele cuvântului tău: eliberaţi de teama care ne-ar putea asalta, te vom adora pe tine, Doamne Isuse Cristoase, în inimile noastre iar tu ne vei face gata să răspundem celor care ne cer cont de motivul speranţei care este în noi, cu bunătate şi respect" (cf. 1Pt 3,15).

(C.M. Martini, Sulla tua Parola. Lettera pastorale 2001-2002, Milano, 2001, 30-31).

6. Contemplatio: Să-l gustăm pe Dumnezeu cu inima şi să-l recunoaştem în istorie

Să ne fixăm privirea şi inima în Dumnezeu simţind prezenţa sa de lumină; să ne exprimăm angajarea la care ne-a condus lectura rugătoare; să sintetizăm totul într-o frază pentru a o purta cu noi în zilele ce urmează; să ne propunem acţiuni concrete cu cuvântul meditat.

» înapoi la cuprins «