» înapoi la cuprins «

Medicul care se roagă mult

Martin Benedict (1931-1986)

Slujitorul lui Dumnezeu Martin Benedict s-a născut la Galbeni (com. Nicolae Bălcescu, jud. Bacău) la 31 iulie 1931, într-o familie de ţărani. După ce între anii 1938 şi 1945 a frecventat şcoala elementară în satul natal, care astăzi îi poartă şi numele, în septembrie 1945 a intrat la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti, unde a fost elev timp de trei ani. Odată cu începerea persecuţiei oficiale a Bisericii Catolice şi naţionalizarea şcolilor de către statul comunist, a fost constrâns să abandoneze Seminarul, transformat ulterior într-o şcoală de mecanică agricolă. Şi-a completat studiile la Liceul de Băieţi din Bacău, după care, în anul 1951, s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi, pe care a absolvit-o în anul 1957. A exercitat profesia de medic la Răducăneni, Tătărăni, Bacău, şi, în sfârşit, la Spitalul Municipal Oneşti (din anul 1962 până la moarte), aflându-se mereu sub atenta observaţie a Securităţii.

În anul 1972 s-a îmbolnăvit foarte grav la intestinul subţire (ocluzie intestinală), motiv pentru care în câteva zile a fost supus la trei intervenţii chirurgicale. La a doua intervenţie, din cauza lipsei de responsabilitate a echipei medicale (sau din alte motive), i s-a uitat în abdomen o pensă chirurgicală. Medicii erau de părere că nu va trăi mai mult de câteva zile, însă acestea s-au transformat în 14 ani. Deoarece dimensiunea intestinului său era de doar 30 cm (măsura normală fiind de circa 6-7 metri), mulţi considerau însăşi viaţa sa ca fiind un miracol. În această perioadă, sora lui de sânge, Varvara, maică clandestină, a venit să locuiască la el.

Fără să fi întrerupt vreodată contactul cu fraţii franciscani, a continuat să se pregătească în secret pentru viaţa călugărească şi pentru sfânta Preoţie, sub îndrumarea pr. Gheorghe Patraşcu, OFMConv, ministru provincial in incognito din România; a frecventat în mod clandestin noviciatul, a depus profesiunea temporară în anul 1976 şi cea solemnă în anul 1979. A fost sfinţit preot, în secret, la 14 septembrie 1980, de către episcopul greco-catolic Alexandru Todea, la Slănic Moldova, împlinindu-se astfel ceea ce spusese într-o zi, de mic copil, mamei sale: "Vreau să devin preot franciscan".

În tot acest timp a continuat să lucreze în spital, fără ca agenţii de securitate să-i poată bănui profesiunea călugărească şi starea preoţească. Nici măcar rudele sale nu ştiau că este preot: era un mod de a-i proteja de interogatorii. În apartamentul său, unde avea un mic oratoriu, celebra în fiecare zi sfânta Liturghie, continuând să participe la Liturghia din parohie. Datorită rugăciunii sale constante, credincioşii îl numeau "medicul care se roagă mult" şi, datorită bunătăţii sale şi muncii făcute cu pasiune, îl mai numeau "părintele nostru medic". Pentru cei de la Securitate era un "element mistic fanatic", "bigotin feroce" şi se întrebau: "Cum un om cu atâta cultură generală poate fi atât de credincios?"

Se ocupa nu doar de sănătatea trupească, ci şi de sufletul bolnavilor săi, îndemnându-i să se roage, să se spovedească, să promoveze pacea în familie, să-şi reglementeze viaţa lor matrimonială. S-a opus mai ales avortului şi a apărat demnitatea persoanei umane şi a drepturilor sale inalienabile. În acelaşi timp, a contribuit la construirea unor biserici catolice şi ortodoxe, în ciuda ostilităţilor regimului comunist.

În timpul pelerinajului la Roma cu ocazia beatificării fratelui capucin român Ieremia Valahul, care a avut loc la 30 octombrie 1983, îmbrăcat în costum naţional românesc, în timpul sfintei Liturghii a citit o intenţie de rugăciunea credincioşilor unde a adăugat spontan câteva cuvinte, care au trezit şi mai mult atenţia celor de la Securitate care-l urmăreau. De atunci persecutarea sa a devenit tot mai evidentă şi agresivă (arestări, interogatorii, tentative de otrăvire şi de accidente auto) şi s-au sfârşit odată cu moartea sa, care a avut loc la 12 iulie 1986. Într-o scrisoare adresată episcopului Ioan Duma, referindu-se la "sora noastră moartea trupească", scria: "În mijlocul necazurilor, ispitelor, greutăţilor ce mă înconjoară, mă gândesc de multe ori că moartea în dragostea lui Isus e de o mie de ori mai dulce decât posibilitatea de a trăi în păcat. De aceea e mângâietor gândul morţii care rupe lanţurile ce ne ţin pe acest pământ, face să dispară ocaziile şi posibilităţile de a mai păcătui!"

După moarte, casa sa natală şi mormântul din cimitirul din Galbeni au devenit spontan loc de pelerinaj pentru cei care au fost îngrijiţi de el şi pentru multe alte persoane din împrejurimi şi din toată ţara. Aceste persoane, catolici, ortodocşi şi de alte confesiuni, erau atrase de parfumul şi de gustul de trandafiri pe care, se spune, îl emana apa din fântâna aflată în apropierea casei. Acest lucru a generat o puternică ostilitate din partea Securităţii, dar orice tentativă de a opri fluxul de oameni a eşuat. Se povestesc miracole şi însănătoşiri, iar lumea continuă şi astăzi să vină la Galbeni, să se roage cu evlavie, cerând ajutorul şi mijlocirea medicului preot Martin Benedict.

Fr. Eusebio Bejan, vicepostulator al cauzei de beatificare a slujitorului lui Dumnezeu pr. Martin Benedict

» înapoi la cuprins «