» înapoi la cuprins «

Domnul nu se lasă învins în generozitate!

Inima plângea pentru despărţirea iminentă, dar în acel an trebuia să facem stabilă prezenţa noastră în mănăstire. Domnul cerea un alt mare sacrificiu micii noastre comunităţi, dar cine putea să-i spună nu? Erau ani de muncă, rugăciune şi suferinţă pentru a atinge acel scop, iar pentru ca firma de construcţii să zorească munca, la 20 februarie din acel an am plecat cu inginerul şi Monseniorul. Era multă zăpadă şi, la Piatra Neamţ, oraş foarte friguros, suprafaţa străzii era îngheţată, dar am ajuns cu bine la surori, ocrotiţi peste măsură de Maica Domnului, ca în ziua aceea când am alunecat pe gheaţă în curtea institutului, dar, fiind îmbrăcată gros, mi s-a părut că am căzut pe o saltea.

De câte ori nu am experimentat că Domnul nu se lasă învins în generozitate! Surorilor, care aveau în construcţie o şcoală şi o cantină pentru săraci, le-am făcut o ofertă pentru lucrările lor, convinse fiind că providenţa este mare şi că ajutându-i pe toţi nu se sărăceşte. La scurt timp am primit un telefon din Italia prin care mi se spunea că o familie voia să facă o ofertă pentru "Mater Unitatis". Providenţa ne învăluia din toate părţile sau chiar mai mult: ne purta în braţe!

Reîntoarsă la mănăstire, am hotărât ca în iunie să plece primele călugăriţe pentru a rămâne în "Mater Unitatis". Îi spuneam Maicii Domnului: "Dacă vrei, pe 28 iunie, sărbătoarea inimii tale neprihănite, va fi celebrată prima sfântă Liturghie în mănăstirea ta, iar călugăriţele vor rămâne acolo pentru totdeauna! Dar ajută-ne tu, căci vezi cât suntem de neînsemnate"!

Acea dată era importantă: era Anul Rozariului, proclamat de Ioan Paul al II le-a şi jubileul său de 25 de ani de pontificat; aniversarea-onomastică a episcopului şi jubileul de 25 de ani de slujire episcopală; aniversarul profesiunii solemne a primelor călugăriţe românce şi a mea şi, mai ales, sărbătoarea aceleia care marcase etapele principale ale aventurii noastre "nebune".

Voiam să o cinstim pe preasfânta Fecioară Maria, care păstra sub haina ei proiectul mănăstirii, căreia, cu opt ani mai înainte, îi spusesem: "Dacă vrei această mănăstire, caută-ţi tinere şi bani!" Mereu ne încredinţăm ei pentru că drumul este plin de dificultăţi, drept dovadă că "Mater Unitatis" este opera lui Dumnezeu!

M-am întors în luna mai la Piatra Neamţ cu inginerul şi soţia, pentru că trebuia rezolvată problema utilităţilor (apă, lumină, telefon, gaz etc.), pentru ca primele călugăriţe să poată trăi în mănăstire. Era la periferia oraşului şi prin urmare totul era mai complicat, în timp ce acum unele probleme sunt rezolvate, datorită dezvoltării unei aşezări alături de noi, aşezare căreia i-au dat un nume nou. Cursul istoriei se repetă: oraşele iau fiinţă în jurul mănăstirilor.

Am anunţat preoţilor prieteni sosirea călugăriţelor şi se mirau, pentru că se gândeau că nu ne-am hotărât niciodată sau că trebuia să fi aşteptat ca totul să fie perfect pus la punct. Inima sângera, dar hotărârea fusese luată din iubire pentru Domnul, precum şi pentru a supraveghea la faţa locului ultimele faze ale construcţiei.

Am comunicat episcopului această hotărâre, i-am explicat motivele alegerii datei de 23 iunie, în acel an fiind sărbătoarea Inima Neprihănită a Mariei, şi i-am cerut binecuvântarea. M-a ascultat cu plăcere şi mi-a recomandat să prezint credincioşilor exact identitatea noastră monastică, apoi m-a binecuvântat şi m-a invitat la prânz cu preoţii care locuiesc în episcopie. L-am revăzut pe asistentul Acţiunii Catolice şi l-am rugat să comunice vestea dată episcopului în revista diecezană. L-am întâlnit pe părintele iezuit şi i-am spus că îndemnul său, de a lucra cu o intenţie dreaptă numai pentru slava lui Dumnezeu, nu l-am uitat niciodată în acei nouă ani. Îi mulţumeam Domnului, pentru că mă descurcam şi singură în România, iar pentru mine era un mare har.

În afara problemelor de pe şantier şi a celor birocratice, m-am ocupat să comand mobilierul minim necesar pentru camerele primelor călugăriţe, ca apoi, împreună cu ele, să cumpăr celelalte lucruri necesare. După câteva luni, o familie generoasă din nordul Italiei care are o fabrică de mobilă, ne-a trimis un tir cu mobilă de stejar pentru toate camerele, cu saltele, perne etc. şi, pe deasupra, mai multe scaune. Eram în primele zile ale lunii februarie şi era multă zăpadă, dar, ştiind de sosirea acestui tir, ne-am rugat Maicii Unităţii să nu mai ningă pentru ca transportul să ajungă la mănăstirea aflată în vârful unei rampe. În zilele acelea nu a mai nins şi, peste tot, s-a topit repede zăpada care de obicei rămâne îngheţată 4-5 luni. Lumea mirată spunea: "Niciodată în februarie nu am avut străzile curate"; Maica Unităţii a mijlocit!

Consulul onorific al consulatului italian, un domn ce stă în Piatra Neamţ, un generos industriaş italian, a trimis la Arpino un camion care era în Italia pentru societatea sa. L-am umplut cu multe lucruri utile, însoţindu-l cu rugăciune, pentru că trebuia să treacă prin mai multe vămi şi totul a ajuns cu bine la mănăstire. În sfârşit, ca întotdeauna, în deplin acord comunitar, pe 24 iunie am plecat trei călugăriţe, cu un Fiat Ducato de la Caritas-ul diecezan, condus de un preot român, pe care l-am încărcat cu alte lucruri utile. Cu toate asigurările date de firmă, că o parte a mănăstirii ar fi fost locuibilă, ne-au spus că mai erau necesare câteva zile pentru terminarea unor instalaţii. Acea eroare a fost providenţială, pentru că am hotărât să mergem dimineaţa la mănăstire şi să ne întoarcem seara la surori. Plecam cu breviarul şi puţină hrană, ne rugam şi mergeam pe şantier pentru a urmări muncitorii, atât cât se putea şi câte ceva mergea astfel mai bine. La 28 iunie, în sărbătoarea Inimii Neprihănite a Mariei, şi datorită unui rescript-binecuvântare a episcopului, într-o cameră, parohul a celebrat sfânta Liturghie care a însemnat începerea oficială a fundaţiei.

Maica Unităţii ne primea, iar la 19 iulie a început viaţa conformă regulii, viaţă de rugăciune şi muncă, ritmată de clopotul dăruit de Ioan Paul al II-lea; nu aveam apă şi multe alte lucruri, dar lumânările nu ne lipseau, pentru că nu era încă lumină în camere. Ne-a făcut bine să ne întoarcem la sărăcia care domnea odată în mănăstiri! Ea ne este dragă şi pentru faptul că trebuie să întreţinem "Mater Unitatis", convinse fiind că providenţa nu-i ajută pe leneşi şi pe cei care risipesc darurile sale.

În după-amiaza zilei de 19 iulie, l-am rugat pe un preot să celebreze sfânta Liturghie şi să ne lase preasfânta Euharistie. Eram decise să trăim în mănăstire fără să aşteptăm ca totul să fie gata, numai să fie Isus cu noi în tabernacol. Preotul a celebrat şi, înainte de a pleca, a spus: "Eu m-aş teme să rămân aici, izolat, în această noapte!" iar noi am răspuns: "Nu ne este frică, pentru că Isus este cu noi!" şi am mers la culcare liniştite. Această prezenţă divină, acum aşezată într-un minunat şi foarte vizibil tabernacol, este mereu mângâierea noastră!

Ne face plăcere să nu mai rămânem izolate, pentru că terenul din zona aceea aşa de frumoasă acum este foarte căutată şi încet-încet vin oameni să locuiască în vile construite la o oarecare distanţă de noi. Pare că mănăstirea, o adevărată şi impunătoare clădire monastică, este un magnet pentru fraţii catolici şi ortodocşi care cu multă credinţă, frecventează biserica din mănăstire şi parloarul pentru a încredinţa Maicii Unităţii şi călugăriţelor necesităţile lor.

Şi comunitatea noastră, săracul "sân" ales de Domnul pentru a o genera, după multe sacrificii înfruntate din iubire pentru el, se consideră mai mult ca oricând formată din "slujitoare inutile", dar gata, până la ultima lor suflare, să pună la dispoziţia lui Cristos sărăcia şi inutilitatea lor, pentru ca "Mater Unitatis" să înflorească spre slava lui, în slujirea Bisericii. Cât va dura viaţa sa? Nu o ştim! Am fi mulţumite dacă ar dura cât cea a mănăstirii noastre "Sfântul Andrei Apostolul" din Arpino, care, conform tradiţiei, ar fi fost fondată de sfântul Benedict şi deci ar avea 1.500 de ani. Aceasta cerem pentru tine şi mai mult încă "Felicitări din inimă, dragă «Mater Unitatis»"!

"Ut in omnibus glorificetur Deus"

Sora Abatesă Cristina Pirro, OSB

» înapoi la cuprins «