» înapoi la cuprins « >

Crescând iubită şi acceptată

Viaţa mea a început să se schimbe de când eram un copil. Aveam doar trei ani. În familia mea, fiind multe probleme şi certuri şi, mai mult, nefiind acceptată de părinţi, am fost adusă de surori în casa "Maria Montini Lavezzari", din Oituz. Imposibilul a început să devină posibil, când poate pentru mine nu mai exista o speranţă de a-l întâlni pe Dumnezeu. Cunosc această frază foarte frumoasă: "După ploaie întotdeauna apare soarele". S-a împlinit această frază şi în viaţa mea. Cu timpul s-a întâmplat o schimbare, pe care o văd bine, o schimbare care a modificat cursul vieţii mele.

Mulţi ani la rând, amintirile din familie şi-au pus amprenta în viaţa mea. Simţeam că o durere cumplită era în sufletul meu. Traumele pe care le-am trăit nu le puteam uita de una singură. Dar surorile mi-au fost alături. Ele mi-au oferit iubirea pe care eu nu am trăit-o în familie. Mi-au oferit educaţie, mi-au oferit oportunităţi, m-au pregătit ca să fac faţa obstacolelor vieţii, obstacole pe care treptat le voi întâlni. Cred că surorile mi-au oferit toate cele necesare din punct de vedere material, educaţional şi spiritual.

Deşi eram la o vârstă fragedă, de când am văzut în familia mea violenţă, bătăi şi certuri, toate acestea mi-au rămas adânc întipărite. Îmi aduc şi acum aminte ceea ce am văzut în familia mea. La început era o durere cumplită. Mă durea enorm când îmi aduceam aminte. Cu timpul, însă, am depăşit această dureroasă amintire şi am mers mai departe, având sprijinul surorilor care mi-au oferit un cămin, în care era linişte şi iubire.

O întâmplare care m-a făcut să sufăr enorm ,a fost atunci când am aflat că părinţii mei nu mă acceptau. Tata spunea că nu sunt fiica lui. Şi tata şi mama se comportau cu brutalitate şi cu violenţă faţă de mine. Mă lăsau singură acasă, deşi aveam doar trei anişori. Tata mă ameninţa şi pe mine şi pe mama, spunând: "Te dau la ţigani". Deşi nu mai eram acasă, la părinţii mei, chiar şi la casa de copii repetam într-una: "Sunt cuminte. Vă rog, nu mă daţi la ţigani". Aici, la surori, eram în siguranţă, însă tot îmi era frică. Îmi era teamă că întâmplarea de acasă se va repeta. Mă speria gândul, dar pe parcurs am înţeles că nu e aşa, că există iubire. Am găsit iubire, aici, în această casă, în care surorile m-au crescut şi au avut grijă să nu îmi lipsească nimic. Durerea mi se citea în ochi. Eram foarte speriată, însă cu timpul m-am schimbat şi am cunoscut ce înseamnă iubirea, ce înseamnă o familie. Şi aceasta datorită surorilor care m-au îngrijit, mi-au oferit un cămin călduros şi m-au învăţat tot ceea ce era necesar.

Dacă rămâneam acasă, cu siguranţă nu eram cine sunt acum, o tânără care a primit o educaţie şi care este mândră că a terminat liceul. Toate acestea părinţii nu mi le puteau oferi. Sunt o tânără care a învăţat că viaţa are multe surprize şi multe obstacole şi că va trebui să le înfrunt de una singură atunci când va veni momentul. Vreau să îmi fac un viitor, atunci când va trebui să plec din această casă şi îmi doresc să pun în practică poveţele primite de la surori.

Am învăţat că Dumnezeu mi-a fost alături, că nu m-a lăsat atunci când îmi era greu şi când sufeream. Acum ştiu că îmi era alături şi m-a ajutat prin intermediul surorilor. Şi eu aveam planuri şi vise, însă am învăţat că nu întotdeauna planurile mele corespund cu planurile lui Dumnezeu şi că tot ceea ce se întâmplă în viaţa mea se întâmplă cu un scop.

Le sunt recunoscătoare surorilor pentru tot ceea ce mi-au oferit şi m-au învăţat. Dumnezeu să le binecuvânteze şi să le întărească în munca lor.

Alexandra, Oituz 2015

» înapoi la cuprins «