» înapoi la cuprins «

O prezenţă mereu discretă

Cu câteva luni în urmă, în decembrie 2014, România a sărbătorit 25 de ani de la schimbarea regimului ceauşist. S-a vorbit mult despre înainte şi după, despre rezultate şi eşecuri... Biserica poate acum să-şi spună cuvântul într-o societatea deschisă şi democratică, ceea ce i-a fost imposibil o lungă perioadă de timp.

Suntem în anul dedicat vieţii consacrate în Biserică şi mulţi ne-am obişnuit deja de a vedea călugări şi călugăriţe în comunităţile noastre, la oraşe şi sate, dar uităm că aşa ceva nu era posibil în anii de atunci ai comunismului! Acel segment important din viaţa Bisericii a lipsit vreme de 40 de ani din istoria noastră recentă. Cum vorbeşte Dumnezeu lumii, în momentele dureroase? Unii ar putea găsi un probabil răspuns în rândurile care urmează, care nu sunt altceva decât o mărturie despre o generaţie care încetul cu încetul se stinge.

În anii de după Revoluţie, fiind în noviciat în Congregaţia "Notre Dame de Sion", mergeam deseori într-o altă comunitate de surori, pe care noi, tinerele, le numeam "surori din epoca de aur". Dacă astăzi această expresie poate suna straniu celor mai tineri, pentru cei care au trăit acele vremuri, expresia le spune destul de multe; chiar dacă epoca era cât se poate contrară unei situaţii strălucitoare, aceste surori erau cele care dădeau viaţă cuvântului lui Dumnezeu şi îl făceau să strălucească în jurul lor.

Printre ele era şi sr. Lena, o soră mică de statură, deja înaintată în vârstă, care se deplasa greu din cauza unei probleme la un picior. Ceea ce m-a impresionant era că, deşi auzisem că avusese o viaţă dificilă, pe faţa ei se vedea o lumină, era totdeauna liniştită şi zâmbitoare. Nu vorbea mult. În momentele mele mai dificile era o bucurie să o vizitez. Aşteptam să-mi vorbească despre viaţa ei, deoarece ştiam că a fost şi în închisoare. Niciodată nu vorbea despre ea şi de suferinţele ei. Un singur lucru îmi aduc aminte că repeta: "Datorită rugăciunii am fost eliberată". Cu timpul mi-am dat seama de unde venea această seninătate de pe chipul ei, ţinând cont şi de mărturiile adunate despre ea.

Sr. Lena, pe numele de familie Maria Ciobanu, s-a născut în anul 1923 în satul Pildeşti, judeţul Neamţ. În anul 1938 a intrat în mănăstirea "Notre Dame de Sion" la Galaţi, după care a plecat la Bucureşti pentru perioada de noviciat. Maestra de novice spunea: "Era una dintre cele mai bune novice, harnică, inteligentă, gata să facă orice era nevoie...". În timpul zilelor de reculegere, premergătoare primelor voturi, sora Lena se îmbolnăveşte. Doctorul spune că este o boală incurabilă. Sr. Benedicta o încurajează şi cere începerea unei novene de rugăciuni la sfânta Fecioară prin mijlocirea părintelui Ratisbonne, fondatorul congregaţiei noastre. Iată ce spune sr. Lena unei superioare despre acest moment din viaţa ei: "Nouă zile după novena făcută de novice împreună cu mine, a fost chemat Monseniorul Ghika, care s-a pus în genunchi la patul meu, a pus acel spin din coroana lui Isus Cristos pe pieptul meu, care mă durea îngrozitor, şi a spus «Tatăl nostru». Apoi a spus: «Dacă bunul Dumnezeu vrea, ea va fi vindecată». După nouă zile, m-au dus la spital, unde erau 20 de studenţi, iar profesorul de medicină a declarat (adresându-se superioarei) că pacienta nu mai are absolut nimic. Şi din acea zi, eu nu am mai avut niciodată dureri în piept".

A trăit pentru un timp la Iaşi, pentru a se recupera din punct de vedere al sănătăţii, unde a lucrat cu copiii, şi de unde, în anul 1948, după naţionalizarea mănăstirilor, a trebuit să plece în propria familie. În perioada comunistă a fost de mai multe ori interogată de miliţie, bătută, şi chiar a stat în închisoare pentru câteva luni. Ea a avut mereu încredere în ajutorul providenţei. Fiind în închisoare, se adresa sfântului Iosif, precum ea însăşi va spune mai apoi: "Când eram în închisoare, am făcut o novenă la sfântul Iosif, de dimineaţă până seara, şi la ora 10 seara, m-au eliberat. Am multă încredere în sfântul Iosif şi am promis că întreaga mea viaţă, prima miercuri din lună, voi plăti o Liturghie la sfântul Iosif pentru sufletele din purgator". Ieşită din închisoare, pentru faptul că era singură, a mers şi a lucrat într-o familie de doctori timp de 13 ani, unde a învăţat şi limba franceză. După această perioadă a lucrat în Parohia Catolică din Răducăneni, unde pentru 26 de ani a slujit Biserica şi împărăţia lui Dumnezeu.

În anul 1993, când surorile, care erau împrăştiate în diferite colţuri ale ţării, încep să se regrupeze, sr. Lena va merge pentru trei ani în comunitatea din Iaşi şi apoi, în anul 1996, la Roman. În aceşti ani spunea: "Sfânta Fecioară, pe când eram bolnavă, m-a ajutat, persecutată fiind, m-a ajutat, peste tot m-a ajutat. Acum că suntem libere, unde voi merge? Iată, bunul Dumnezeu m-a adus aici, unde sunt foarte fericită şi mulţumesc congregaţiei care a avut grijă de mine. Eu nu o merit, dar totuşi, iată sunt aici!"

Nu cred că este nevoie de a mai spune acum de unde venea acea lumină de pe faţa ei, cine a condus-o în viaţă, şi cine şi ce i-a dat ei forţă. Pentru cei care au cunoscut-o, a fost un instrument în mâna Domnului, ascuns în viaţa cotidiană a muncii, dar nu pentru aceasta mai puţin importantă în ochii Domnului, precum acea sămânţă mică a împărăţiei care lucrează în lume.

În aceeaşi perioadă cu sr. Lena, multe alte surori de origine română, îl slujeau pe Dumnezeu departe de familiile lor, de ţara lor şi de meleagurile natale. Printre ele era şi sr. Veronica Roca, născută în anul 1914 la Răducăneni, judeţul Iaşi. După timpul de noviciat, face primele voturi în anul 1939 la Paris în Congregaţia "Notre Dame de Sion". Persoană devotată şi gata oricând de orice slujire, se va dărui cu entuziasm în multe câmpuri de apostolat în Franţa. Între anii 1939 şi 1993 a activat în diferite comunităţi din Franţa, precum Strasbourg, Paris, Évry, Issy, Biarritz, Gémenos, Marseille, Mery-sur-Marne, Lorgues.

Dedicarea ei a impresionat mult pe cei care o cunoşteau, fiind foarte disponibilă. A lucrat la croitorie, cu copiii, în domeniul catehetic... Răbdarea în munca cu oamenii a caracterizat-o mult, fiind pentru mult timp directoarea unui cămin şi mai apoi responsabilă în comunitatea din Lorgues. Pasiunea pentru slujirea lui Dumnezeu şi a congregaţiei, alături de iubirea de pământul natal, o aduce pe sora Veronica în România în anul 1993. Mulţi i-au admirat curajul de a reveni după atâţia ani, pentru a fi alături de surorile rămase aici. Ea va fi aceea care, timp de zece ani se va dărui, din toată inima, în a anima şi îngriji surorile care au trăit timpurile grele ale comunismului şi care cu bucurie s-au adunat în comunitatea din Roman.

Ea era aceea care te întâmpina la uşa mănăstirii, persoană impunătoare, prin statura şi personalitatea sa, dar foarte primitoare. După ce o cunoşteai, îţi dădeai imediat seama, că trăieşte din plin din acea paternitate a lui Dumnezeu, prin grija pe care o avea pentru acele surori slăbite fizic din cauza anilor şi a condiţiilor de viaţă, însă tinere în suflet. Ele priveau la ea ca la o adevărată mamă şi, chiar dacă erau din diferite colţuri ale ţării şi trăiseră 50 de ani în afara comunităţii, faptul că se găseau din nou în comunitate, le umplea inima de bucurie.

Sr. Veronica nu vorbea mult despre ea, însă din mărturia surorilor ştim că era o persoană atentă la toate, înţelegătoare cu fiecare în parte. A reuşit să facă din această diversitate de surori un singur trup, un singur cămin de pace şi înţelegere. Acel "focar de rugăciune", cum unii numeau comunitatea, a fost binecuvântat prin prezenţa sorei Veronica, stinsă mai apoi din viaţă în anul 2010, în comunitatea Bayonne din Franţa.

Sr. Iuliana Neculai

» înapoi la cuprins «