» înapoi la cuprins «

Ordinul Carmelitan

Ordinul Carmelitan (OCarm.) a fost înfiinţat la începutul secolului al XIII-lea (1207 circa), pe Muntele Carmel (Palestina). În acea perioadă exista o criză a societăţii creştine, dar şi o criză în cadrul Bisericii. Exista o schimbare a societăţii. În Biserica se răspândise decăderea morală, iar acest fapt a contribuit la îmbogăţirea unei mici părţi a oamenilor, o mare parte devenind tot mai săracă. Exista o voinţă puternică de schimbare şi se dorea o reformă eclezială. Era în act o dorinţă tot mai puternică de recuperare a idealurilor Bisericii. Această recuperare a fost favorizată în special de unele mişcări călugăreşti şi de călugării solitari (de exemplu sfântul Bernard şi sfântul Romuald). Toate aceste mişcări ajung la plinătatea lor în reforma gregoriană, care a durat mai mulţi ani (începe în anii 1046-1057 sub papii germani, continuă între anii 1057-1073 sub papii tosco-lorenezi şi între anii 1073-1085 sub papa Gregoriu al VII-lea, şi se încheie între anii 1085-1122 când, după o lungă luptă, reforma câştigă teren în timpul papei Victor al II-lea şi al papei Calist al II-lea).

Reforma gregoriană a schimbat Biserica din interior. Ca o reacţie la decăderea din cadrul Bisericii şi ca un nou model de misiune a Bisericii în lume, se nasc acum noi forme de viaţă religioasă. Apar noile mişcări religioase ce propun noi forme de viaţă creştină, cum ar fi: trăirea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu, insistând asupra austerităţii şi a simplităţii, asupra sărăciei şi a renunţării la sine, asupra umanităţii lui Cristos şi urmarea lui; contactul viu cu Scriptura, cuvântul lui Dumnezeu, în special în cadrul mişcările formate de laici, grupurile sărace (se ajunge la redescoperirea valorii sociale şi spirituale a sărăciei evanghelice); fenomenul complex al cruciadelor şi al pelerinajului în locurile sfinte duce la redescoperirea umanităţii lui Cristos - un Cristos viu şi sărac - ca centru al existenţei.

În mişcările deja existente dar şi în cele care apar în această perioadă (mendicanţii sau cerşetorii) se propune atât imitarea sărăciei itinerante a lui Cristos sărac, cât şi a apostolilor (viaţa apostolică), având ca model comunitatea primară de la Ierusalim. Din aceste mişcări se vor naşte următorele ordine religioase:

1. Ordinele Mendicante (cerşetorii). Printre care cei mai cunoscuţi sunt franciscanii şi dominicanii. Ei oferă această mărturie de viata: sărăcia (cerşitul), ca un răspuns la suferinţa noilor săraci ai societăţii şi ca un răspuns la noii bogaţi (este sărăcia voluntară a spiritului şi încrederea totală în Dumnezeu); predicarea itinerantă, ca o exigenţă pastorală fundamentală pentru noua situaţie a Bisericii; frăţietatea, trăită în propria comunitate cu o deschidere către ceilalţi, ca un răspuns la exigenţa de pace şi bună înţelegere de care avea nevoie societatea şi Biserica din acea perioadă; adaptarea propriei organizări la noua situaţie socială; mobilitatea (a merge unde era necesară slujirea aproapelui), ca un mod de a merge în întâmpinarea persoanelor fără să-i aştepte să vina ei să fie evanghelizaţi; deschiderea spre studiu şi prezenţa în univesităţi, ca o provocare propusă de intelectuali.

2. Eremiţi. În această perioadă este trăită în mod deosebit viaţa de singurătate prin dezlipirea de activităţile temporare, ca o reacţie la monahismul integrat în structura feudală. Eremiţii trăiau fie singuri, fie ataşaţi de o mănăstire. Mulţi trăiau singuri şi fără nicio regulă. Deseori, această formă de viaţă apărea în interiorul vieţii monahale ca o formă perfectă de trăire a propriei vocaţii. Existau şi eremiţi proveniţi din mişcările laicale. Caracteristicile vieţii eremitice sunt: singurătatea; rugăciunea prelungită şi alimetată de Cuvantul lui Dumnezeu; postul şi mortificarea corporală; munca manuală, ca un mod de a-şi procura hrana zilnică; itineranţa, pentru a vinde din munca manuală şi ca o ocazie de a predica.

3. Pelerinii. Un alt mod de a face pocăinţă era propus de idealul urmării lui Cristos sărac şi umil, adică fără nimic propriu, mergănd în pelerinaj în locurile sfinte. Caracteristicile vieţii pelerinilor sunt: ruptura de lume şi de propria patrie; convertirea; urmarea totală a lui Cristos "sărac şi umil"; purtarea crucii, urmând exemplul lui Cristos; a merge spre Ţara promisă după modelul lui Avram; eliberarea Ţării Sfinte. Pelerinajul în Ţara Sfântă şi spiritualitatea drumului cuprindeau de multe ori votul de a rămâne pentru toata viaţa în locurile sfinte, ca nişte eremiti. Erau multe persoane care făceau acest vot. Odată cu recucerirea Ţării Sfinte de către cruciaţi, se nasc multe mişcări de viaţă eremitică, cenobitică şi religioasă. În anul 1191, Muntele Carmel, baza militară al lui Saladin, este cucerit de către cruciaţi şi devine un loc sigur pentru creştini şi pentru eremiţi. În această perioadă se stabilesc pe Muntele Carmel un grup de eremiţi, grup format din penitenţi şi pelerini. Toţi aceştia doreau să trăiască o viaţa spirituală specifică locului, în rugăciune şi în sfântă pocăinţă, având în centru Sfânta Scriptură, Euharistia şi mortificarea trupului şi a sufletului.

Cum au devenit eremiţii carmelitani un ordin clerical?

Între anii 1189-1192, pe muntele Carmel se formează grupul de eremiţi latini. După doar câţiva ani, între 1209-1214, acest grup îşi conturează o identitate proprie, între laical şi religios. În această perioadă, sfântul Albert al Ierusalimului scrie Regula de viaţă. În cele două bule ale lui Gegoriu al IV-lea (Providi Mater din 5 aprilie şi Religionis Vestrae din 9 aprilie) din anul 1229 se menţionează existenţa preoţilor în grupul carmelitanilor. În prima bulă, papa permite priorului general să dea voie celor care ies din deşert să devină preoţi. Grupul devine de tip laical, însă unii din grup sunt preoţi.

Începând cu anul 1238 începe migrarea spre Europa, iar Ţara Sfântă este cucerită de musulmani. În acest context, papa Inocenţiu al IV-lea aprobă regula în anul 1247, iar ordinul devine Mendicant laical. Tot acest papă va permite în anul 1253 ca preoţii carmelitani să predice şi să spovedească. Ordinul va continua să păstreaze mai departe o structură laicală. În anul 1261, prin bula "Speciali Gratia", papa Alexandru al IV-lea permite carmelitanilor să aibă oratoriul propriu şi biserca proprie, în care să poată celebra liturghia şi administra sacramentele. Acest lucru indică un început de clericalizare a ordinului. În anul 1267, în Anglia, autoritatea ordinului permite hirotonirea de preoţi, iar în anul 1271 carmelitanii intră în Universitatea din Paris. Constituţiile din Londra, din anul 1281, indică un puternic semn al clericalizării Ordinului prin faptul ca separă fraţii clerici de cei laici, acordând o putere superioară clericilor, iar Capitolul General din Treviri (Germania), din anul 1291, privează fraţii laici atât de orice drept, cât şi de vocea activă sau pasivă. Ordinul devine complet clericalizat.

Emigraţi în Europa, carmelitanii s-au stabilit mai întâi în Cipru, Messina (1235), Hulne şi Aylesford (Anglia, 1242), Valencienne (Franţa, 1244), Pisa (1249), Colonia (Germania, 1260), cât şi în alte localităţi. La sfârşitul secolului al XIII-lea existau circa 150 de case, reunite în 12 provinci religioase, în timp ce în Ţara Sfântă, după căderea puterii latine, toate casele s-au pierdut, fiind distruse. Din Provincia Ţarii Sfinte mai rămăseseră casele din Cipru, care vor fi distruse mai târziu, în anul 1571. Când regula a fost aprobată (1247) existau patru provincii: Ţara Sfântă, Sicilia, Anglia şi Provenţa. Ordinea cronologică a provinciilor: Ţara Sfântă; Sicilia (1238?); Anglia (1242?); Provenţa (1244?); Tuscia-Romana (1256?); Franţa (înainte de 1265); Germania inferioară (înainte de 1268); Lombardia (după 1268); Aquitania (înainte de 1270); Spania (între 1276 şi 1281); Germania Superioară (1291); Scoţia-Irlanda (1294). În anul 1324 existau 15 provinciile, iar în 1369 se ajunsese la 21.

Din secolul al XIV, apar unele reforme în cadrul Ordinele Mandicante. Începând cu această perioadă, şi Ordinul Carmelitan cunoaşte următoarele reforme:

- Reforma Mantovană: va da naştere la Congragaţia Mantovană, care va avea o autonomia proprie, cu un vicar general. În anul 1520, această congregaţie avea 33 de case şi 171 de religioşi. La începutul secolului al XVIII-lea, congregaţia avea 51 de case si 16 mănăstiri. În anul 1783 a fost desfiinţată de către papa Pius al VI-lea şi agregată Ordinului Carmelitan.

- Reforma de Albi: a început în anul 1499, în Franţa.

- Reforma Sorethiana: a avut loc între anii 1451-1471, sub influenţa priorului general Giovanni Soreth. La baza acestei reforme s-a aflat dorinţa de reîntoarcere la observarea regulei.

- Reforma priorilor generali în secolul al XVI-lea: a avut un rol deosebit Nicol? Audet (1481-1562) care, împreună cu alţi priori generali ai altor ordine, a combătut decăderea religioasă a fraţilor din cauza multor privilegii pe care aceştea le-au primit. Această reformă a fost continuată de priorul general Giovanni Battista Rossi (1507-1578), care insista asupra importanţei sărăciei.

- Reforma tereziană sau a desculţilor: a fost făcută de sfânta Tereza de Avila şi de sfântul Ioan al Cruci. Din cauza unor probleme de jurisdicţie, la Capitolul General din anul 1593, carmelitanii reformaţi au cerut şi au obţinut separarea definitivă de Ordinul Carmelitan. Ei şi-au făcut Constituţie proprie, un guvern propriu şi au abandonat ritul carmelitan, pentru a-l lua pe cel roman. Carmelitanii Desculţi s-au constituit în două congregaţii: Congregaţia italiană "Sfântul Ilie" şi congragaţia spaniolă "Sfântul Iosif". În anul 1773 a luat fiinţă o a treia congreaţie, cea a Portugaliei. În anul 1875, printr-un decret al papei Pius al IX-lea, aceste congregaţii au fost reunificate într-un singur ordin.

- Reforma clementină: a fost promovată de papa Clement al VIII-lea în anul 1594.

- Reforma din Touraine: a început la Rennes şi la Paris (în secolele XVI-XVIII).

La începutul secolului al XVII-lea existau 30 de provincii cu 693 de case şi peste 12.000 de religioşi. Majoritatea caselor erau în Italia, unde în secolul al XVII-lea existau 15 provincii. Tot în aceată perioadă se accentuează activităţile misionare. În America Latină, sub influenţa spaniolă, exista o prezenţă destul de activă încă din anul 1527. Existau case în Panama (1535), Noua Granada (1560) şi Santa Fé de Bogotă (1569). Existau misiuni în Brazilia şi în Antille (1646), unde au rămas pănă la revoluţia franceză. A existat o activitate misionară şi în Palestina, Cipru şi Persia. Unii fraţi au lucrat pentru mulţi ani şi în Dalmaţia.

În secolul al XVIII-lea au existat unele îngrădiri ale activităţilor religioase. Şi Ordinul Carmelitan a suferit de pe urma acestora, în special în timpul revoluţiei franceze. În Franţa, revoluţia franceză a făcut un adevărat dezastru. Au fost închise cele 8 provincii carmelitane, în care existau 130 de comunităţi (această problemă persistă pănă în ziua de azi). Mulţi fraţi au fost ucişi. Astăzi există doar o casă la Nantes, dar este o prezenţă foarte slabă. În mare parte, aceeaşi situaţie s-a întâmplat în Olanda (1812) şi în Germania (1801-1803). De asemenea, în peninsula iberică şi în Portugalia au fost închise toate casele. A existat o decădere deosebită şi în Italia, unde din 168 de case au mai rămas doar 38, iar din 1050 de fraţii au mai rămas aproximativ 200. Dacă înainte de revoluţia franceză existau circa 13000 de carmelitani, 54 de provincii şi 750 de case, în anul 1904 rămăseseră doar 727 carmelitani, 8 provincii şi 50 de case. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, Ordinul Carmelitan va reveni şi va reînflori prin sacrificiul şi eroismul multor carmelitani.

La sfârşitul anului 1991, Ordinul Carmelitan (ramura masculină) avea 21 de provincii, două comisariate generale (provincii în devenire) şi două delegaţii generale. Unele provincii aveau şi comisariate provinciale. Astăzi, Ordinul Carmelitan este prezent în 28 de ţări, în care există 2085 membri (1.486 preoţi, 12 diaconi permanenţi, 283 studenţi cu voturi simple, 199 fraţi cu voturi solemne şi 105 novici) şi 363 de case.

Pr. Mihai Augustin Folner, OCarm.

» înapoi la cuprins «