» înapoi la cuprins «

Casa Surorilor NDS din Roman

Un leagăn de rugăciune şi mărturie

În vara anului 1941, Transilvania este anexată Ungariei şi casa surorilor din Oradea este închisă. Până în anul 1944, celelalte comunităţi, din Iaşi, Galaţi şi Bucureşti, care numără fiecare mai mult de 50 de surori îşi continuă activităţile, în fiecare loc existând: şcoală cu internat, externat, şcoală, asistenţă, reuniuni pentru mamele creştine. Între 1944 şi 1948 surorile trăiesc ani zbuciumaţi, marcaţi de tot felul de pericole şi de o mulţime de mutări, reparaţii şi reinstalări. Pe 17 iulie 1948, vine vestea de la Bucureşti că cele trei instituţii din România sunt închise, conform articolului 27 din noua Constituţie. Pe 3 august funcţionari comunişti pun stăpânire pe cele 3 case, devenite "proprietate de Stat". Pentru că viza de plecare din România este refuzată surorilor românce, ele trebuie să se răspândească în ţară, astfel surorile părăsesc comunităţile între 1948 şi 1949, pentru a se refugia în marea majoritate în familiile lor.

La capitlul general din 1951, se dă cifra de 95 de surori răspândite în România (cifră care include 75 de surori cu primele voturi şi 20 de novice şi postulante). În ansamblu surorile sunt tinere, doar 7 dintre ele au mai mult de 60 de ani, niciuna nu este foarte în vârstă. 92 dintre ele, au rămas fidele vocaţiei lor, chiar dacă erau numai novice sau postulante. Începând cu anul 1969, au putut fi acordate aprobările Consiliului General, pentru ca surorile care doresc să depună voturi temporare sau perpetui să o poată face, totul fiind în secret.

În timpul primilor ani ai regimului comunist, securitatea a fost deosebit de agresivă, se simt supravegheate continuu de poliţie, se ştie că au fost călugăriţe, nu se are încredere în ele, "pentru un singur cuvânt se merge la închisoare" mărturiseşte o soră. În ciuda acestui climat de frică şi de interdicţii, ele păstrează cât mai mult posibil contactele cu congregaţia şi între ele.

Preoţi plini de zel fac tot ce pot pentru a susţine viaţa consacrată a surorilor. Ei se bucură de prezenţa surorilor, care oferă multe servicii: vizitează bolnavii, se ocupă de săraci, slujesc la biserici şi multe altele.

În 1990, din grupul surorilor răspândite prin ţară mai sunt în viaţă 49 de surori cu vârste între 63 şi 98 de ani, la care s-au adăugat 17 surori, care nu au fost membre în comunităţi înainte de 1949, şi care au depus voturi în clandestinitate. Apoi mai erau trei surori românce revenite în ţară în timpul regimului comunist.

Superioara Generală, Sr. M. Amedee, scrie tuturor surorilor din congregaţie pe 11 octombrie 1948: "Ceea ce dorim să obţinem pentru cele 95 de surori ale noastre care, pentru un timp nedeterminat, vor fi lipsite de ajutor pentru viaţa consacrată, şi poate chiar şi de sprijin de credinţă, este harul de a trece prin acest timp de încercare fără a slăbi, păstrând cât mai înalt idealul lor, rămânând fidele în mijlocul dificultăţilor, pe plan uman poate de neînvins. Trebuie să le obţinem harurile deosebite care le vor permite să reziste în ciuda crucii vocaţiei".

Putem spune că rugăciunile întregului Sion, care le-au susţinut pe surorile nostre prezente în România din 1948 până în 1990, au fost ascultate, pentru că într-adevăr ele "au rezistat în ciuda persecuţiei", în timpul lungului exil de 40 de ani, de-a lungul căruia ele au trăit aproape total separate de congregaţie.

Revoluţia din 1989, avea să permintă în curând un nou început pentru viaţa de comunitate, asumat de către congregaţie. În vara anului 1990, trei surori trimise de Consiliul general vor veni în România pentru a întâlni surorile. Ele se vor întâlni cu 64 de surori, ocazie pentru a descoperi că în ciuda interdicţiilor şi a sărăciei, surorile (asemenea întregului popor) au păstrat valorile credinţei. Trebuie amintit că unele membre din consiliul general au reuşit să viziteze România in incognito, încă de dinainte de revoluţie (în 1969, 1975 şi 1987) întâlnindu-se cu surori în locuri ascunse, retrase sau cimitire.

În 1990, surorile încep să se regrupeze, sub conducerea a patru surori nominate de Consiliul general. Una din marile preocupări al Generalatului fiind viaţa surorilor în vârstă. Unele surori vor pleca în străinătate, iar în ţară se caută un loc pentru construirea unei comunităţi pentru aceste surori. În 1992 se cumpără o casă şi un teren la Roman, pe strada Petru Rareş, şi încep lucrările. Încă de pe timpul lucrărilor se va forma o comunitate de 7 surori. Construind o clădire mai mare, pe 9 noiembrie 1993, PS Petru Gherghel binecuvântează capela şi casa. În 1994 în comunitate veniseră deja 17 surori sub coordonarea sorei Veronica Roca, venită din Franţa.

Prezenţa lor vor face din această casă un leagăn de rugăciune şi mărturie a faptului că, iubirea învinge totdeauna, că binele învinge răul şi că forţele atee nu au reuşit să stingă focul prezenţei lui Dumnezeu. Multe din ele erau bolnave, bătrâne şi slăbite de anii suferinţei şi prigoanei, însă gata totdeauna de a sluji unele pe altele. Zi de zi în rugăciune şi slujire, cântau bucuria că au putut să se reîntoarcă după atâţia ani în comunitatea Sionului.

De atunci şi până astăzi, multe din surorile care au trăit anii dificili ai comunismului au trecut prin această casă în drumul lor spre Dumnezeu, cel căruia i-au dăruit întreaga viaţă şi fiecare moment de suferinţă. Astăzi a mai rămas un mic grup, care continuă să-l preamărească pe Dumnezeu şi să se roage pentru ca iubirea lui Dumnezeu să adune laolaltă toate neamurile pământului.

Sr. Valerica Mihăieş, NDS

» înapoi la cuprins «