» înapoi la cuprins «

Theodore Ratisbonne

Theodore Simon Ratisbonne s-a născut în 1802, la Strasbourg, într-o familie de evrei în curs de asimilare. Bunicul său, Neftali Cerfbeer a încercat să obţină emanciparea fraţilor săi de aceiaşi religie. Această familie israelită trăieşte în mijlocul unei populaţii evreieşti foarte sărace şi neştiutoare, ea se dedică atunci unui fel de iudaism social. Theodore nu cunoaşte deloc religia strămoşilor săi, el era totuşi legat de morala evreiască în ceea ce are aceasta mai frumos şi mai puternic.

La 16 ani, în 1818, este trimis la Paris pentru a fi iniţiat în domeniul bancar. Abia sosit, află despre moartea mamei sale, decedată în urma naşterii unei fetiţe moarte. Această lovitură îl traumatizează adânc. Mai târziu, reflectând la disperarea ce îl cuprinsese în acel moment, el va spune: "Cât de fericit aş fi fost dacă la vremea aceea aş fi avut puţină credinţă!". Către 1820, se reîntoarce la Strasbourg, unde lucrează în birourile unchiului său Louis. Nepăsător, Theodore îşi petrece timpul citind romane, compunând versuri, începe chiar să scrie o tragedie. În curând, nemaiputând suporta "nulitatea" în care este "încătuşat" îl roagă pe tatăl său să-l lase să trăiască singur într-o mică fermă solitară, la Robertsau, lângă Strasbourg.

Spunea el: "încerc să trăiasc ca un filozof, supărat pe lume ca Rousseau, fără să ies din casă, dormind şi mâncând doar atât cât să mă menţin în viaţă, căci vreau să-mi stăpânesc trupul ca pe un sclav, fără să ştiu pentru ce o fac (...). Îmi spun adesea: Am douăzeci de ani şi nu ştiu de ce am venit pe lume! Ce este deci acest fapt deosebit care se numeşte viaţă? Care este scopul pentru care am fost depus pe acest pământ? Aceste întrebări din care au derivat altele şi care au dat naştere la mii de teorii, au pus stăpânire pe sufletul meu în aşa măsură încât nu au întârziat să mă preocupe în mod exclusiv (...) şi m-am apucat să citesc, cu o foame de lup, principalele lucrări care pe atunci erau cele mai preţuite. Am citit Rousseau, Voltaire, Volney, Bolingbroke...."

"Obligat să fac raţionamente cu privire la bine şi la rău, asupra puterii sau a lipsei de putere a lui Dumnezeu şi asupra problemei vieţii, am sfârşit prin a mă revolta contra ideii de divinitate. Nu puteam crede într-un Dumnezeu surd şi mut, eram strivit sub greutatea contrazicerilor de tot felul şi lumea îmi apărea ca o scenă ridicolă".

Acest strigăt dureros de mirare dezvăluie "chinurile misterioase" care-l "frământă"; pentru un evreu, ideea unui Dumnezeu surd şi mut este într-adevăr intolerabilă, pentru că Dumnezeu, Dumnezeul revelaţiei, este cuvânt! Mult mai profund decât scepticismul lui Theodore, este Adevărul care se află în el şi care este mai mare decât el. El se va consacra adevărului înainte de a-l cunoaşte. În timpul unei nopţi pe care o petrecuse în grădină privind îndelung la stele, el se întrebă dacă nu cumva o "putere inteligentă" le crease şi conducea mişcarea lor armonioasă". Setea lui de rigurozitate în ceea ce priveşte cercetarea, îl împiedică să se convingă de aceasta, şi într-un moment de adâncă durere, strigă: "O, Dumnezeule, dacă într-adevăr exişti, fă-mă să cunoasc adevărul şi jur dinainte să-i dedic lui toată viaţa mea". Se hotărăşte atunci să se întoarcă la Paris pentru a începe studiile de drept. El speră să găsească în "prelegerile celor mai iluştri dintre profesori" ceea ce lipsea sufletului şi înţelepciunii sale. Curând căutarea adevărului se intensifică şi un impuls irezistibil îl readuce la Strasbourg.

O întâlnire importantă are loc în mai 1823, cu un tânăr student israelit, Jules Level, care-i propune să urmeze cursurile de filozofie predate de Louis Bautain la domnişoara Humann. El acceptă invitaţia şi de acum înainte viaţa lui ia o întorsătură hotărâtoare. Va primi cu încântare "cuvintele simple şi grăitoare" care porneau din inima lui Louise Bautain. "Nu era un instructaj ca oricare altul, ci era o adevărată iniţiere în misterele care priveau omul şi natura. Ascultam cu surprindere şi admiraţie dezvăluirea adevărurilor universale pe care profesorul le găsea în izvorul viu al Sfintelor Scripturi, de unde vorbele sale primeau forţă, virtute şi putere".

Terminând studiile de drept, a fost acceptat ca avocat al curţii de la Colmar, dar curând va renunţa la barou tot aşa cum renunţase şi la comerţ şi se va dedica studiului ştiinţelor naturale şi medicale, cu intenţia de a pune, în mod gratuit, cunoştinţele sale în serviciul săracilor. Între timp, tatăl său, îngrijorat de situaţia evreilor din Alsacia, întemeiază pentru aceştia câteva şcoli a căror conducere o încredinţează lui Theodore care va simţi trezându-se în el vocaţia de a fi trup şi suflet în serviciul fraţilor săi de aceeaşi religie, evreii.

În acea perioadă familia caută să-l căsătorească cu o tânără din Viena. După câteva luni însă, încă nu se hotărâse. Într-o seară, povesteşte el, am simţit nevoia să respir şi am ieşit fără să ştiu unde anume merg, mă rugam în gând (...) şi ridicând ochii la cer ca să cer ajutor, am zărit o stea splendidă care s-a desprins de pe firmament şi a luat direcţia străzii unde locuia domnişoara Humann. Era desigur un fenomen al naturii (...) Un gând neaşteptat m-a condus la ea.

"Am venit să vă cer un sfat: sunt constrâns să plec imediat ca să închei o căsătorie care-mi surâde, dar nu mă pot hotărî nici să plec, nici să rămân şi nu ştiu ce hotărâre să iau".

"O hotărâre nu trebuie luată în grabă, în momente de confuzie. Cere o perioadă de gândire de trei luni şi când vei redeveni calm, te vei gândi cu înţelepciune la alegerea pe care trebuie să o faci".

Şi astfel, a început o nouă etapă în viaţa lui. Între Theodore şi Louise Humann se va lega o prietenie spirituală. Între această femeie de 60 de ani şi acest tânăr de 24 era o afinitate înălţătoare. Cunoscând ebraica, Louise citea Vechiul Testament şi avea o viziune biblică despre lume şi despre istorie. Având o cultură remarcabilă, adusese la credinţă pe Louise Bautain şi adunase în jurul ei tineri intelectuali de valoare, într-o comunitate numită "Cenacolul de la Toussaint"; aici erau viitorul cardinal de Bonnechose, Adolphe Karl, Jules şi Nestor Level, şi alţii. "Trăiam, va spune Theodore, în fericirea şi simplitatea copiilor lui Dumnezeu!"

În Sâmbăta Sfântă a anului 1827, se realizează dorinţa lui cea mai arzătoare - Botezul. Această credinţă îl îndeamnă să părăsească totul pentru a deveni preot. El însuşi mărturiseşte: "Acestui mare har, care a fost Botezul meu, datorez primele gânduri legate de vocaţia mea sacerdotală. În toate rugăciunile mele ceream harul de a deveni preot şi mi se părea că studiile mele medicale mi-ar putea uşura acest drum, căci idealul meu era să ajung într-o zi preot de ţară", dar aveam de luptat cu firea mea sălbatică care nu purtase niciodată jugul disciplinei". La 18 decembrie 1830 primeşte hirotonirea sacerdotală în catedrala din Strasbourg. El va zbura cu propriile sale aripi, spre o libertate constructivă, devenind cu adevărat ceea ce este: un păstor. Om al cuvântului, a fost însărcinat să predea un curs săptămânal de dogmatică la biserica "Notre Dame des Victoires" - adresat unui auditoriu variat şi fără să facă multe predici; a fost foarte repede apreciat şi i s-a cerut să predice în mai multe parohii, petrecând de asemenea multe ore la scaunul de spovadă, atent fiind la dialogurile profunde. În septembrie 1841, Mons. Desgenettes îi cere să preia postul de responsabil al unui orfelinat de 300 de fete tinere care fusese înfiinţat de către acesta. În cotidianul unei vieţi aspre, Theodore merge la săraci şi la copii: "Toate sărmanele orfane au devenit copii mei din care mi-am făcut o familie, spovedesc un număr mare dintre ele, le ţin predici din când în când şi îngrijesc micuţele bolnave".

Evenimentul de la 20 ianuarie 1842 are un răsunet în viaţa lui Theodore şi va schimba toate perspectivele. Atunci se petrece "apariţia misterioasă" a Mariei, în biserica "Sant Andrea delle Fratte" din Roma, lui Alphonse Ratisbonne, fratele cel mai mic a lui Theodore, care-i fusese ostil timp de 15 ani. În iunie 1842, Theodore merge la Roma unde, la picioarele sfintei Fecioare, în biserica "Sant Andrea delle Fratte", meditează la cuvintele sfântului Paul şi ale profeţilor privitoare la promisiunile făcute poporului israelit pentru mântuirea acestuia şi a lumii întregi. Intervenţia Mariei îi dă o nouă asigurare asupra voinţei lui Dumnezeu privind această operă care nu încetase să-l preocupe de când devenise creştin.

Era nevoie de o operă specială, în concordanţă cu învăţătura Bisericii, ca să poţi pregăti îndeplinirea promisiunilor lui Dumnezeu, dar ce formă să-i dai? Propunerea fratelui său Alphonse, de a deschide un catecumenat, îl determină să treacă la acţiune. Pentru ca să-şi dea seama dacă această acţiune este conformă cu voinţa lui Dumnezeu, Theodore o roagă pe Fericita Fecioară să-i dea un nou semn: să-i trimită un catecumen. În aceeaşi zi, a primit o scrisoare care îi cerea să primească două fete evreice, doamna Wurmser, fiind muribundă, cere ca copiii să fie încredinţaţi unei misiuni catolice. Theodore se întrebă atunci cine ar putea coopera cu el la această acţiune şi cheamă la Paris o văduvă de 54 de ani, Sophie Stouhlen pe care o iniţiase la Strasbourg şi pe Louise Weywada, una dintre primele ascultătoare ale sale pe când învăţa catehismul în catedrală. Ce nume să dea acestei opere? "Nu ştiam decât un singur lucru, că această operă aparţinea sfinteii Fecioare şi că trebuia să-i fie închinată. Într-o dimineaţă, am văzut pe măsuţa pentru Liturghie o carte mică pe care am avut curiozitatea să o deschid. Primul cuvânt pe care mi-a căzut privirea a fost Sion. Am înţeles imediat că acest cuvânt biblic, repetat de atâtea ori în Psalmi, era acela care caracteriza cel mai bine acţiunea mea".

În lumina Faptelor Apostolilor, Theodore dă formă acestei comunităţi, comunitate fără structuri greoaie, fără bariere, unde Evanghelia va fi trăită în comuniunea dintre suflete, supunerea faţă de credinţă, ascultarea cuvântului. Foarte curând, educatoarele cer să fie încadrate în viaţa religioasă. Theodore refuză căci nu se socoteşte încă întemeietor: "Gândul de a întemeia o comunitate nouă nu-mi trecuse niciodată prin minte". Dar curând, va ceda insistenţelor repetate. Un nou semn i-a fost dat, asemănarea acestei comunităţi cu prima comunitate din Ierusalim. "Primele femei ale acestei opere trăiau unite între ele, într-o perfectă armonie, şi formau o inimă şi un suflet". Aşadar, viaţa religioasă se naşte dintr-o unitate de inimi!

La 6 februarie 1847 soseşte un prim semn de binecuvântare: o notă apostolică datată din 15 ianuarie, acordă, în anumite zile, indulgenţă plenară "femeilor care fac parte din sus numita comunitate înfiinţată la Paris". Şaisprezece ani mai târziu, o notă apostolică papală asemănătoare va comunica aprobarea definitivă a congregaţiei.

Domnul Alexis Revenaz, în memoria soţiei sale decedate, doreşte să doneze o proprietate călugăriţelor pentru ca ele să deschidă o şcoală gratuită pentru copiii din zonă, astfel se împlineşte dorinţa lui Theodore de a fi preot de ţară, înfinţând o comunitate la Grandbourg. Acesta va îndrăgi cu precădere aceste pământuri şi va cere să fie înmormântat aici. Foarte curând îşi va da seama de faptul că găsirea unei clădiri mai vaste pentru adăpostirea numărului crescând de călugăriţe şi de copii este o problemă vitală. În momentul în care casa mamă este transferată pe strada Notre - Dame des Champs, în 1853, congregaţia număra cincizeci şi şapte de călugăriţe, în trei aşezăminte şi optzeci de neofite.

Pentru Theodor, ca şi întemeietor spunea că pentru el "viaţa religioasă nu este altceva decât viaţa creştină în simplitatea ei, în adevărul şi perfecţiunea ei, organizarea şi consacrarea acestei vieţi de dragoste, dăruită nouă prin Botez". El stăruie asupra misiunii congregaţiei: Sionul este chemat de către Biserică să întrupeze în mod tangibil dragostea lui Dumnezeu pentru poporul evreu, cooperând astfel la realizarea aspiraţiilor sale.

"Având în vedere spiritualitate congregaţiei, el cere surorilor să studieze cuvântul lui Dumnezeu, din Vechiul şi Noul Testament, şi în special Psalmii pe care novicele îi învaţă pe de rost. Psalmii alimentează rugăciunea călugăriţelor, care, înainte de toate, trebuie să fie biblică. Această rugăciune trebuie să devină o orientare permanentă a oricărei fiinţe, un mers înainte în prezenţa lui Dumenzeu, ca acela al lui Abraham, fără nici o întrerupere, nici de loc, nici de timp, nici de situaţie". "Tot ceea ce văd pe pământ, tot ceea ce aud, tot ceea ce studiez, în toate rugăciunile, în toate cărţile, în fiecare vibraţie a atmosferei, tot ceea ce atinge simţurile, inima, totul duce către Isus Cristos!"

El scrie referitor la congregaţie: "Caracterul ei distinct este mila". Comunitatea înseamnă comuniune de viaţă, ceea ce presupune o viaţă de împărţire a bunurilor, o atenţie deosebită faţă de persoane, o grijă permanentă de a fi primul în relaţiile afectuoase, pentru că niciodată nu ne iubim îndeajuns. Comunitatea este în mod esenţial apostolică; legată de taina Sionului, ea înseamnă această unitate transmisă de Cristos: "Iubiţi-vă aşa cum v-am iubit, a spus Isus, şi el a iubit atât de mult încât şi-a dat chiar viaţa ca să poată uni casa lui Israel şi lumea creştină într-o singură familie, ca să-i poată aduna pe toţi copii lui Dumnezeu, răspânduţi în lume, şi să formeze o singură turmă".

Spiritul apostolic se va desfăşura încât să poată răspunde chemării lui Dumnezeu şi a întemeietorului: "Mergeţi către cele patru colţuri ale lumii!. Astfel, vor lua fiinţă noi case de misiune: Ierusalim, Constantinopol, Londra, Alexandria Egiptului, Tunis, Trieste. El situează dragostea pe care călugăriţele trebuie să o poarte Israelului, în sânul universalismului biblic: "Caritatea să însoşească toate operele evanghelice, astfel încât lumina să se răspândească peste tot, iar Isus Cristos să domnească peste toţi. În aceasta constă iubirea apostolică". A continuat înfiinţarea de noi comunităţi în ţări precum Anglia, România, Costa Rica.

Credinţa lui nestrămutată i-a conferit o seninătate care a fost probabil caracteristica cea mai marcantă a personalităţii sale, atunci când a îmbătrânit. El găseşte această seninătate în credinţa în prezenţa euharistică căci, "moartea propriu zisă nu există pentru sufletul hrănit cu pâinea vie din cer, de moarte trebuie să te temi cel mai puţine". În anul 1883, pe 27 decembrie primeşte angajamentului unei surori, şi vorbeşte novicelor astfel: "Aş fi dorit ca toate fiicele Sionului să fi fost ale Sfântului Ioan, apostolul iubirii. Ştiţi că la Efes, Sfântul Ioan era bătrân ca şi mine şi când a fost dus în adunarea credincioşilor, abia putând să vorbească le-a spus doar atât: Iubiţi-vă unii pe alţii!". A doua zi plecând din casa mamă mărturiseşte că se simte obosit. El nu se va mai întoarce niciodată, lăsând ca moştenire mesajul de dragoste al discipolului mult iubit.

La 5 ianuarie, primeşte Maslul şi i se spune că surorile se roagă pentru ca Domnul să-l mai lase pe pământ, dar el răspunde: "Aceste copile dragi nu se pot obişnui cu gândul morţii mele!" Şi ridicând glasul, a pronunţat aceste cuvinte: "Eu nu voi muri, eu voi trăi!" Până la sfârşit, a fost perfect lucid, s-a rugat într-una, a avut câte un cuvânt pentru fiecare, i-a binecuvântat pe toţi. La 10 ianuarie 1884, cu câteva minute înainte de a-şi da sufletul, într-un ultim suflu spune ultimele cuvinte: "Aşa să fie cu iubire".

Aceste cuvinte au constituit unitate vieţii sale, a spiritualităţii sale, a viziunii sale apostolice; ele au iluminat sensul pe care el l-a dat morţii sale: "Marea sărbătoare a vieţii este moartea". Itinerariul său s-a încheiat odată cu trecerea la Dumnezeu, al nostru continuă. Mai avem de mers, mai avem încă multe de descoperit, ca să trăim mai departe într-o legătură de dragoste între noi creştinii şi fraţii noştri evrei, cu toţi fraţii noştri de pe pământ. Noi ştim că: "Emanuel este cu noi ca să ne salveze pe toţi", căci el este iubire. Fraţii noştri evrei aşteaptă venirea sa, iar noi creştinii, noi aşteptăm manifestarea deplină a gloriei sale. Toţi păşim sub privirea Dumnezeului unic.

Sr. Iuliana Neculai, NDS

» înapoi la cuprins «