» înapoi la cuprins «

Mărturisitor al credinţei

Pr. Anton Demeter

Părintele Anton Demeter s-a născut la Butea în ziua de 17 septembrie 1925, fiind primul din cei şapte copii ai soţilor Ianuş şi Maria. După absolvirea şcolii primare (patru clase) din satul natal, între anii 1937 şi 1941, a urmat cursurile secundare la Gimnaziul Franciscan din Hălăuceşti, după care a intrat în Seminarul Franciscan din aceeaşi localitate, urmând, în acelaşi timp, până în anul 1945, şi cursurile Liceului "Ferdinand I" din Bacău.

Între anii 1945 şi 1946, părintele Anton Demeter a urmat Noviciatul franciscan la Săbăoani, în toamna anului 1946 depunând prima profesiune simplă în cadrul Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, Provincia "Sf. Iosif". Între anii 1946 şi 1949, a urmat cursurile de teologie la Colegiul "Sf. Bonaventura" din Luizi-Călugăra. După 1949, după ce regimul comunist a închis toate seminariile şi institutele catolice, a fost constrâns să se retragă în familie. Despre această perioadă, părintele avea să mărturisească: "Mi-am păstrat cu hotărâre şi speranţă chemarea Domnului". Această speranţă şi-a găsit împlinire în anul 1952, moment în care, deschizându-se Institutul Teologic Romano-Catolic de Alba-Iulia, pr. Anton a fost primit să-şi continue pregătirea umană şi spirituală în vederea tainei sfintei Preoţii. Astfel, şi-a terminat ultimul an de teologie (1952-1953) şi imediat a fost hirotonit preot la 29 iunie 1953, în catedrala romano-catolică din Alba-Iulia, prin impunerea mâinilor şi rugăciunea de consacrare a PS Mons. Alexandru Cisar, arhiepiscop de Bucureşti.

Ca tânăr preot, imediat după hirotonire şi până în luna octombrie a anului 1953, părintele Anton Demeter a activat ca vicar parohial la Prăjeşti, în scurt timp primind numirea de vicar parohial la catedrala "Sf. Iosif" din Bucureşti. Despre această numire, pr. Anton mărturisea: "Ştiam că mă aşteaptă o grea răspundere şi multe riscuri..., dar voiam să mi le asum cu toată bucuria şi generozitatea". Referindu-se, apoi, la anii petrecuţi ca vicar parohial la catedrala din Bucureşti, pr. Anton scria: "Despre acei ani, ca şi despre anii de seminar şi noviciat, păstrez cele mai duioase şi sfinte amintiri".

În noaptea dintre 20 şi 21 august 1958, părintele Anton Demeter a fost arestat şi condus la centrul Securităţii din strada Uranus din Bucureşti.

"La terminarea procesului - mărturisea deseori părintele - am avut sentimentul şi bucuria unei victorii din partea lui Cristos şi nu mă mai interesa ce fel de condamnare avea să se pronunţe împotriva mea. Procurorul ceruse să mi se aplice o pedeapsă exemplară. Pentru mine însă lucrul acesta nu mai avea nici o importanţă, eram în mâinile Domnului şi mă simţeam mai liber ca oricând". După încheierea procesului, a fost dus la Jilava, unde, după câteva zile, i-a fost comunicată sentinţa: 20 ani muncă silnică pentru "Crimă de uneltire contra ordinii sociale".

În ziua de 4 aprilie 1959, aflându-se tot la Jilava, în jurul orei 8.00 a fost supus unui interogatoriu cu faţa la perete. În timpul acestui interogatoriu, a fost lovit cu un ciocan de lemn. Această lovitură avea să-i marcheze grav întreaga existenţă. În şira spinării, în urma puternicei lovituri, s-a format un abces care aveau să ucidă nervii motori şi senzitivi ai picioarelor, provocând treptat, mai exact către sfârşitul anului 1960, paralizia completă şi definitivă a picioarelor. După lovitura din 4 aprilie, părintele avea să fie într-o continuă persecuţie... În luna octombrie 1959, părintele Anton a fost mutat în Insula Mare a Brăilei, în lagărul de muncă de la Stoeneşti, unde avea să execute lucrări de îndiguire ale Dunării. În luna decembrie 1959, a fost din nou mutat, de data aceasta la Periprava (TL), unde a rămas întreaga iarnă, executând munci agricole. La 1 mai 1960, părintele Anton a fost internat, iniţial, în infirmeria lagărului, apoi, pentru câteva zile, la Spitalul de Boli Infecţioase din Tulcea şi, în cele din urmă, la Spitalul din Văcăreşti, unde avea să rămână până în luna mai a anului 1963, când a fost transportat, cu suspendarea pedepsei, la Spitalul civil de lângă Foişorul de Foc din Bucureşti. Aici, avea să rămână trei ani şi jumătate, după care a fost graţiat.

În sfârşit, la 7 octombrie 1966, pr. Anton a fost adus în Moldova, mai precis la Oţeleni, unde pr. Andrei Balint l-a primit cu mare bucurie şi s-a îngrijit de el. La Oţeleni a rămas 13 ani, ajutând cu multă disponibilitate, pe cât îi era posibil, în activităţile pastorale.

În anul 1979, fiind pensionat pe caz de boală, pr. Anton s-a retras la Barticeşti, unde înainte cu doi ani cumpărase o casă aproape de biserică. La Barticeşti, în ciuda dificultăţilor sănătăţii, a fost mereu la dispoziţia părinţilor parohi, mai ales pentru a fi disponibil la scaunul de Spovadă. Însă, aici, după cum susţinea părintele, deşi avea foarte multă linişte şi posibilitate de a trăi unirea cu Dumnezeu prin rugăciune, totuşi se simţea "izolat şi rupt de comunitatea fraţilor" săi din familia franciscană.

Această singurătate a luat sfârşit o dată cu căderea dictaturii comuniste de la sfârşitul anului 1989. De fapt, din luna mai 1993, părintele Anton a primit obedienţă pentru comunitatea franciscană de la Roman, fiind numit duhovnic şi părinte spiritual pentru seminarişti şi pentru fraţii studenţi.

Aflându-se la Seminarul şi Institutul Franciscan din Roman, părintele Anton avea să ducă la îndeplinire misiunea încredinţată. Prin însăşi viaţa şi suferinţa sa, dar mai ales prin seninătatea şi bucuria pe care o exprima prin vorbă, privire şi înfăţişare, părintele Anton a fost un exemplu grăitor atât pentru fraţii din comunitatea franciscană în care a trăit, cât şi pentru credincioşii de diferite confesiuni, din Roman şi din împrejurimi, precum şi mulţi alţii de la mai mare distanţă.

Deşi în viaţă a avut parte de atâtea încercări şi suferinţă, totuşi în anul 2003, când celebra 50 de ani de preoţie a dorit să exclame cu psalmistul: "Cum voi mulţumi Domnului pentru toate câte mi le-a dat? Voi înălţa potirul mântuirii şi numele Domnului voi preamări!" (Ps 116,3-4).

Nu putem încheia această scurtă prezentare biografică a părintelui Anton fără să amintim de marea sa dragoste faţă de preacurata Fecioară Maria, de serile în care, împreună cu seminariştii o implora pe Mama noastră cerească prin profunda rugăciune a sfântului Rozariu.

Cu această mare iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, pe care părintele a nutrit-o, a trăit-o şi a mărturisit-o în întreg arcul de timp al vieţii sale sfinte, sub mâna protectoare a preasfintei Fecioare Maria şi păşind cu perseverenţă pe urmele sfântului Francisc din Assisi spre desăvârşirea sa umană şi spirituală, părintele Anton Demeter avea să se îndrepte hotărât spre Creatorul şi Răscumpărătorul tuturor. Astfel, în ciuda vârstei înaintate şi a anilor îndelungaţi de suferinţă, dar plin de încredere în milostivirea lui Dumnezeu şi cu o tulburătoare seninătate, înconjurat fiind de fraţii săi întru consacrare, în frunte cu părintele provincial, în seara zilei de 20 decembrie 2006, la ora 21.36, părintele Anton şi-a încheiat viaţa pe acest pământ şi s-a întors în casa Tatălui ceresc.

Încheiem această succintă prezentare biografică a părintelui Anton Demeter cu o menţiune care spune mult despre viaţa sa sfântă: credincioşii l-au respectat şi l-au iubit pe pr. Anton Demeter pentru cuvântul şi poveţele sale pline de înţelepciune şi inspirate de Domnul. În egală măsură, şi noi, fraţii mai tineri ai părintelui Francisc din Assisi, vrem să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că am avut în persoana părintelui un adevărat frate, exemplu, călăuză şi, de ce nu, mijlocitor la Tronul milostivirilor cereşti.

Pr. Damian Patraşcu, OFMCOnv.

» înapoi la cuprins «