» înapoi la cuprins « >

Aproape de cei bolnavi

Sr. Georgina Cmeci

În contextul Anului dedicat Vieţii Consacrate în care ne găsim, Congregaţia "Surorile Oblate Asumpţioniste" are bucuria de a celebra jubileul de 150 de ani de la fondare, precum şi 90 de ani de prezenţă în România; mai întâi în Eparhia Greco Catolică de Oradea, apoi în Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, iar după căderea regimului comunist în Episcopia Romano-Catolică de Iaşi şi Eparhia Greco Catolică de Maramureş (în mod oficial, deşi existau şi în acestea surori care activau în clandestinitate, fără a avea o anumită haină care să le distingă de celelalte persoane de vârsta lor, dar care se diferenţiau prin modul de a trăi, comportament şi atitudini).

Îmi amintesc cu drag prima întâlnire pe care am avut-o cu câteva dintre aceste surori în perioada comunistă, când viaţa consacrată era interzisă, perioadă în care şi eu simţeam chemarea la viaţa consacrată, dar nu vedeam cum s-ar putea realiza aceasta. Era în luna august a anului 1981, când m-am dus la Bucureşti, la o mătuşă, călugăriţa şi ea, căreia îi exprimasem mai înainte dorinţa de a mă consacra Domnului. Cu prudenţa şi discreţie, mătuşa mea a vorbit cu celelalte surori şi, după ce au analizat bine situaţia, punându-mă la încercare pentru a vedea dacă într-adevăr am o dorinţă serioasă, au acceptat să le fac o vizită. Mi-au spus foarte clar să nu intru în discuţie cu nicio persoană din faţa blocului, deoarece există "supraveghetori" peste tot.

Se spune că prima impresie (bună sau rea) despre o persoană rămâne întipărită în inima ta. Aşa a fost şi pentru mine. Când le-am întâlnit pe surori am avut impresia că am întâlnit nişte îngeri în carne şi oase. Căldura primirii lor, vorbele blânde, zâmbetul şi bucuria care emanau de pe chipul lor m-au pătruns adânc.

De-a lungul anilor de pregătire în clandestinitate pentru viaţa consacrată, le-am cunoscut pe surori mai bine, dar mai ales după căderea comunismului, când am avut posibilitatea să locuim împreună, chiar dacă nu a fost posibil pentru mult timp. Cele trei surori erau devotate trup si suflet Domnului şi aproapelui, desigur, fiecare cu carisma ei specială - contemplativă sau contemplativă în acţiune şi slujire.

Sr. Georgina Cmeci s-a născut în anul 1924, în localitatea Bucium, judeţul Bihor. În anul 1939 a intrat în mănăstirea Surorilor Oblate Asumpţioniste de la Beiuş, judeţul Bihor. După primele voturi a fost trimisă în misiune la Spitalul "Assomption" din Bucureşti, care aparţinea congregaţiei, astăzi Spitalul "Dr. Burghelea". În anul 1948 a venit comunismul. Mănăstirile au fost desfiinţate, proprietăţile lor naţionalizate, iar majoritatea surorilor au fost trimise în familie. Datorită faptului că nu exista personal calificat pentru a prelua lucrul făcut de surori în spital, iar medicii doreau să lucreze cu surorile - deoarece erau devotate îngrijirii bolnavilor - autorităţile comuniste au permis surorilor să lucreze şi să locuiască în spital. La scurt timp, însă, toate au primit ordin să elibereze camerele din spital, în care locuiau. Trei dintre surori (Sr. Georgina Cmeci, Sr. Felicia Blânda şi Sr. Miriam Tocaci) au reuşit să închirieze un apartament, în care au locuit şi au dus o viaţă religioasă. Totodată, atât cât s-a putut, au continuat să lucreze în spital, ştiind destul de bine că sunt supravegheate de securitate.

Aşa am cunoscut-o pe sora Georgina, o persoană care şi-a dedicat toată viaţa sprijinirii şi ajutorării celor bolnavi şi nevoiaşi, în care vedea chipul lui Isus Cristos. Cei din spital şi cei din cartier, cât şi credincioşii de la biserica "Sfânta Tereza a Pruncului Isus" din Bucureşti, îi cereau deseori ajutorul în domeniul medical sau în cel caritativ.

În anul 2002, din cauza unui accident a avut nevoie de îngrijire permanentă şi a fost dusă la Mănăstirea Surorilor Oblate Asumpţioniste din Izvoare, Bacău. Aici, sora Georgina mi-a fost un model de persoană consacrată. Chiar dacă nu putea participa fizic la rugăciunea comunităţii, deoarece era imobilizată la pat, îmi zicea că este unită în spirit cu celelalte surorile care se roagă în capelă. Când o vizitam mă întâmpina cu zâmbetul ei discret şi primitor şi observam că ţinea mereu în mâini cartea de rugăciuni, Biblia sau rozariul. O vedeam cum suferă mult, însă nu am auzit-o lamentându-se vreodată. Aşa cum a trăit toată viaţa, aşa a trăit şi anii grei de suferinţă fizică, cu grija şi gândul la cei pe care îi considera mai suferinzi decât ea.

Sr. Georgina a plecat la Domnul pe data de 27 decembrie 2013.

Sr. Angela Bitiuşcă, O.A.

» înapoi la cuprins «