» înapoi la cuprins «

Chemarea de la Tars

Consideraţii generale

La Iope, apostolul Petru a avut o viziune: i s-a arătat o pânză mare, pe care se aflau tot felul de animale necurate. O voce venită din ceruri i-a cerut să ia, să taie şi să mănânce. Petru refuză, precizând că niciodată nu a consumat aşa ceva, deoarece erau animale necurate. Viziunea s-a repetat de trei ori, fără ca Petru să înţeleagă adevăratul ei sens. Abia când au sosit oamenii veniţi din partea sutaşului Corneliu, un păgân care provenea din Cezareea, a înţeles că noua credinţă nu trebuie să fie vestită doar iudeilor, ci şi păgânilor.

Între timp, creştinii care au fost nevoiţi să fugă în urma persecuţiei iscate o dată cu moartea diaconului Ştefan au ajuns până Fenicia, în Cipru şi Antiohia. Atât de mult crescuse numărul celor care credeau, mai ales la Antiohia, încât apostolii de la Ierusalim l-au trimis pe Barnaba acolo, care a continuat să-i îndemne pe toţi să rămână în Domnul cu inimă statornică (cf. Fap 11,23).

Pentru că numărul celor care credeau creştea, Barnaba şi-a amintit de Saul, a mers la Tars, l-a luat şi împreună cu el s-a întors la Antiohia. Aici, Saul a stat împreună cu Barnaba timp de un an, continuând să vestească evanghelia. La Antiohia, cei care credeau în Isus Cristos au primit pentru prima dată numele de creştini.

Înţeleseseră din viziunea avută de Petru că evanghelia nu trebuie vestită doar iudeilor, ci şi păgânilor. Era exact misiunea pentru care Isus Cristos îl chemase pe Saul pe drumul spre Damasc.

Pentru că în acele zile era o foamete mare, comunităţile creştine deja formate s-au hotărât să facă anumite colecte pe care să le ducă acolo unde era nevoie. Barnaba şi Saul au fost aleşi de comunitatea de la Antiohia să poarte aceste colecte locuitorilor din Iudeea, mai ales la Ierusalim. Astfel, Saul ajunge din nou la Ierusalim unde, pentru un timp, ia contact cu apostolii şi cu Biserica de aici.

Obiectiv

Conştientizarea că Dumnezeu are cu fiecare un plan de iubire, chiar dacă se pare că suntem marginalizaţi.

Învăţătură

Nu se putea ca acela care experimentase iubirea lui Isus Cristos pe drumul spre Damasc să sfârşească în anonimat, la Tars. Împlinirea cuvintelor lui Isus: "Cui i s-a dat mult, mult i se va cere", trebuia să se împlinească şi în cazul celui care, acolo, spre Damasc, primise totul. A avut însă nevoie să se retragă pentru un timp la Tars, pentru ca, în tăcere, în rugăciune şi meditaţie să pregătească marea aventură a vestirii evangheliei popoarelor păgâne, o misiune pe cât de nobilă, pe atât de dificilă.

Când Biserica, prin viziunea avută de Petru, înţelege că tezaurul credinţei nu trebuie ţinut doar de o parte privilegiată a omenirii, ci trebuie făcut cunoscut tuturor, împlinindu-se porunca lui Isus: "Mergeţi în lumea întreagă şi predicaţi evanghelia la toată făptura..." (cf. Mt 28,19), prin Barnaba, aleargă la cel care primise o chemare specială în acest sens. Iar Saul, viitorul apostol Paul, nu refuză chemarea lui Cristos. O va face chiar cu mult entuziasm.

Când Dumnezeu cheamă, în libertatea lui, omul trebuie să răspundă. Chemarea este un dar gratuit, făcut fără vreun merit din partea celui căruia îi este adresată. Calităţile umane, aspectul fizic, trec pe un loc secund în faţa harului chemării. Când cheamă, Dumnezeu nu se uită la persoană, ci la misiunea pe care o are de îndeplinit. Chemarea are un scop final bine precizat.

Chiar dacă în viziunea celor care îl cunoşteau, Saul încă mai apărea ca fiind cel care îi persecuta pe creştini sau cel care învăţase la şcoala înţeleptului Gamaliel sau un apărător înflăcărat al Legii, în urma chemării speciale din partea lui Cristos, el era marele apostol al păgânilor, cel care trebuia să ducă vestea cea bună a evangheliei la cât mai multe popoare.

Faptul că a fost nevoit să se întoarcă la Tars, nu a fost un inconvenient, deoarece, de aici, şi mai mult convins de vocaţia sa apostolică, porneşte cu un nou elan, mai întâi la Antiohia, apoi la Ierusalim, apoi în bine cunoscutele călătorii, ajungând până la Roma.

Dumnezeu are ceva de spus şi prin cel marginalizat, ca şi prin cel învăţat, prin toţi cei care sunt creaturile sale. Caritatea este calea pe care se întâlnesc toate creaturile, iar Paul, la Antiohia fiind, înţelege acest lucru, adună colecte şi, pe lângă evanghelie, merge să ducă şi hrana fizică celor care au nevoie de ea. Această atitudine îl va inspira atunci când va scrie cel mai frumos poem al carităţii, imnul în cinstea dragostei, adresat corintenilor (cf. 1Cor 13,1-13).

Dialoghează!

- Analizând nevoile Bisericii de la început, mai ales în privinţa continuării vestirii evangheliei, cum poate fi înţeleasă soluţia apostolului Barnaba de a merge la Tars şi de a-l aduce pe Saul pentru a-l ajuta în misiunea din Antiohia?

- Făcând o mică analiză a istoriei sfinţilor, găsiţi câteva exemple de sfinţi care, asemenea lui Saul, la început au fost daţi deoparte din diverse motive, apoi au devenit mari carismatici în Biserică.

- Analizând motivele pentru care Saul revine din Antiohia la Ierusalim, în ce măsură ele sunt comune cu nevoile de astăzi ale Bisericii? Sub ce forme se realizează astăzi caritatea în Biserică?

- Ce s-ar fi întâmplat dacă Saul ar fi refuzat să vină cu Barnaba la Antiohia?

Citeşte!

Fap 11,1-30

Roagă-te!

Doamne, după ce l-ai pregătit pe Saul la Tars, în rugăciune şi meditaţie, prin Barnaba l-ai chemat să devină apostolul tău. Era începutul unui drum lung şi anevoios. Nu a refuzat chemarea ta, chiar dacă ea i s-a manifestat printr-un om. Inspiră-ne să facem mereu alegeri bune în viaţă. Amin.

» înapoi la cuprins «