» înapoi la cuprins «

Îngrijirea bătrânilor şi bolnavilor în familie

Scop

Sensibilizarea familiei în privinţa îngrijirii bătrânilor şi bolnavilor în familie.

Obiective

- formarea familiei pentru valorizarea şi îngrijirea persoanelor în vârstă;

- conştientizarea rolului familiei în asistenţa bătrânilor şi bolnavilor;

- cunoaşterea unor modalităţi de răspuns din partea familiei la suferinţa bolnavilor şi bătrânilor.

Izvoare

"Cununa bătrânilor sunt nepoţii, iar mărirea fiilor sunt părinţii lor" (Prov 17,6).

"Sunt culturi care manifestă o mare iubire pentru bătrâni: departe de a fi eliminaţi din familie sau suportaţi ca pe o greutate inutilă în familie, bătrânii rămân înglobaţi în viaţa familială, continuând să aibă o parte activă şi responsabilă şi respectând autonomia tinerei familii" (FC 27).

"Exemplul lui Isus, bunul samaritean, nu determină numai la asistenţa acordată bolnavului, ci şi la crearea posibilităţii de a-l reintegra în societate. Pentru Cristos, vindecare înseamnă în acelaşi timp şi reintegrare: aşa cum boala exclude din comunitate, tot aşa vindecarea trebuie să-l conducă pe om spre regăsirea locului său în familie, în Biserică şi în societate" (Ioan Paul al II-lea, Mesaj de Ziua Mondială a Bolnavului, 2000).

Conţinut

Numărul oamenilor în vârstă din societate creşte. Dezvoltarea industrială a dus şi duce încă la forme de excludere inacceptabile, care sunt izvor de suferinţe pentru bătrâni şi sărăcire spirituală a familiei. Pentru oamenii de astăzi "a îmbătrâni" nu mai reprezintă o valoare pozitivă, iar îmbătrânirea se pare că este privită doar ca o pierdere: pierderea frumuseţii, a capacităţii de a fi activ, pierderea sănătăţii, a locului şi a rolului în comunitate. Se pare că astăzi doar omul tânăr contează şi nimeni nu vrea să îmbătrânească. Dar numai acceptarea vieţii ca dar de la Dumnezeu poate ajuta omul să privească într-o perspectivă pozitivă perioada bătrâneţii. Dacă omul îl recunoaşte pe Dumnezeu drept Creatorul său, care îl aşteaptă dincolo de moarte, atunci sfârşitul existenţei pământeşti nu va mai fi privit cu teamă. Omul îndrăzneşte să privească dincolo de moarte sau în viaţa veşnică. A îmbătrâni cu credinţă înseamnă a-ţi trăi viaţa în mâna lui Dumnezeu, încrezător ca un copil în părinţii lui.

Bătrâneţea îl face pe om bolnav, mai slab şi neputincios şi de aceea devine un om care are nevoie de ajutor. Unii trăiesc împreună cu familia lor şi sunt primiţi cu căldură de rudele apropiate şi acesta este lucrul cel mai bun. Ei se ştiu ocrotiţi în familie, în necesităţile trupeşti şi spirituale ale vârstei. Îşi dau seama că mai pot oferi unele servicii utile, pot acorda ajutor celor mai tineri care vin după ei şi astfel pot păstra bucuria vieţii, chiar dacă simt că puterea se stinge încet şi că trebuie să se pregătească pentru marea trecere. Prezenţa lor în familie îi face martori ai trecutului, inspiră înţelepciune pentru viitor şi contribuie la înţelegerea şi iubirea nepoţilor. Dar sunt şi mulţi bătrâni singuri, fie că au puţine rude în imediata apropiere, fie nu mai au pe nimeni apropiat.

Sunt tot mai multe situaţii în comunităţile noastre în care familii întregi au plecat la muncă în străinătate, iar părinţii lor au rămas singuri. Sunt valoroşi şi banii trimişi uneori de departe, dar mult mai importantă este prezenţa copiilor lor lângă ei în aceste momente grele ale vieţii.

Datoria familiei este de a nu-i abandona în singurătate şi neputinţă şi de a-i ajuta, pe cât posibil, cu un sfat, o vorbă bună, un sprijin material, dar fără a neglija nevoile propriei familii. Dacă familia nu poate sta alături de bătrâni se poate apela la comunitatea parohială pentru a le da un ajutor uman, atunci când ei au nevoie, şi de a sta de vorbă cu ei.

A înainta în vârstă este, cu siguranţă, un har de la Dumnezeu, dar este şi o şansă care merită să fie folosită. Important nu este cât de "bătrân" este cineva, ci "cum" este ca persoană în vârstă. Există oameni bătrâni care se plâng de orice, dar există şi aceia care, pur şi simplu, iradiază de mulţumire. Chiar dacă trebuie să renunţe, în cele din urmă, la multe îndeletniciri care le erau dragi, ei pot transforma propria vârstă într-un dar lui Dumnezeu şi semenilor, prin bunătate, răbdare, încredere în Dumnezeu şi mai ales prin rugăciune.

Persoanele grav bolnave aflate în îngrijirea familiei trebuie să aibă parte de o grijă specială. Ei au nevoie să fie vizitaţi, însoţiţi, luaţi în seamă; au nevoie de apropierea familiei, pentru a nu rămâne în singurătate; au nevoie de sensibilitatea şi compasiunea noastră în suferinţa lor, să simtă că suferim cu ei. Ajungând lângă patul bolnavului intrăm într-o lume de întuneric, de nesiguranţă, uneori de descurajare, totdeauna însă de întrebări chinuitoare: "De ce tocmai eu?", de probleme nerezolvate, de greşeli neiertate. În faţa atâtor suferinţe fizice, psihice şi spirituale, care este răspunsul familiei? Rugăciunea făcută alături de ei, nu cu multe cuvinte, ci mai degrabă într-un mod reţinut; nu cu formule goale, ci spontan, din credinţă; nu în grabă şi superficial, ci din adâncul inimii, este cu siguranţă o alinare pentru ei. Un alt răspuns este consolarea care poate să-i fie acordată: a fi lângă el când are nevoie, a nu-l lăsa pradă neputinţei şi descurajării, a-i acorda atenţie, a-l asculta, a auzi ce vrea, de fapt, să-ţi spună, a tăcea împreună cu el, a-l accepta cu durerea şi cu frica sa, a-l însoţi pe drumul său prin întuneric, pe cât este posibil, a-i dărui ocrotire şi linişte, fără a fi insistent, a-i da un semn al bunătăţii printr-un cuvânt încurajator, dar şi credibil, prin gesturi de solidaritate, a-l insufla în rugăciune încrederea în Dumnezeu, în iubirea lui milostivă şi a-i spune mereu cu încurajare: "Dumnezeu este cu tine!"

Timpul bolii este un timp de reflecţie despre sine şi despre lume, un timp în care apar îndoieli, griji şi întrebări. Bolnavul se gândeşte critic la drumul vieţii de până atunci şi se întreabă cum va fi viitorul. Boala poate să-l ducă pe om la izolare, dar să deschidă în el un drum de convertire, de maturizare, de creştere în iubirea lui Dumnezeu. Există anumite porţi pe care numai boala poate să le deschidă.

Familia poate şi trebuie să apeleze, pentru bolnav, la Împărtăşanie şi Ungerea Bolnavilor; aceste sacramente sunt un sprijin pentru bolnav, în strădania lui de a nu-şi pierde speranţa, un izvor de viaţă iar nu un semnal pentru moarte.

Întrebări şi discuţii

1. Care este atitudinea dumneavoastră faţă de plângerile bătrânilor?

2. Ce metode folosiţi pentru a-i încuraja pe bătrâni şi bolnavi în clipele grele?

3. Ce activităţi se pot face la nivel de parohie pentru bătrâni şi bolnavi?

» înapoi la cuprins «