» înapoi la cuprins «

Educaţia în familie: condiţii şi principii

Scop

Conştientizarea de către părinţi a rolului hotărâtor pe care îl au în educarea copiilor lor.

Obiective

- să cunoască toate condiţiile şi principiile educării în familie;

- să îmbunătăţească abilităţile de educare a copiilor.

Izvoare

"Dând viaţă copiilor lor, părinţii au originarul, principalul şi inalienabilul drept de a-i educa; ei trebuie prin aceasta să fie recunoscuţi ca primii şi principalii educatori ai fiilor lor" (Carta drepturilor familiei, art. 5).

"Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va fi mare nu se va abate de la ea" (Prov 22,6).

"Căci Domnul mustră pe cine iubeşte, ca un părinte pe copilul pe care-l iubeşte!" (Prov 3,12).

Conţinut

Condiţiile esenţiale pentru realizarea unei bune educaţii sunt: respectul reciproc (fără această condiţie, ascultarea se va baza pe teama de pedeapsă), puterea exemplului (copiii imită, mai ales în primii 3-4 ani de viaţă, motiv pentru care trebuie să fim foarte atenţi la ce facem şi ce spunem în prezenţa lor, dacă nu vrem ca aceste lucruri să se repete), încurajările (dacă vrem să ne asculte copiii noştri, să fie binevoitori, trebuie să începem cu o doză consistentă de încurajări).

Principiile educaţiei în familie

Pentru a putea realiza o educaţie eficientă a copiilor, părinţii înşişi trebuie să îndeplinească o serie de condiţii.

1. Părinţii trebuie să ajungă la o disciplină de sine, adică la adaptarea metodelor de învăţare la etapele de dezvoltare în care se află copiii lor şi a nu exercita un control excesiv asupra acestora, deoarece un asemenea control îi poate priva pe copii de ocazia exersării deciziilor.

2. Părinţii trebuie să-şi formeze abilitatea de prevenire şi rezolvare a conflictelor. Intervenţia părinţilor în momentele critice îi poate ajuta pe copii să aibă un control de sine. Există câteva tehnici eficiente ce pot fi folosite atunci când se anticipă anumite dificultăţi:

- controlul prin atingere: l-ar putea împiedica pe copil să devină agresiv, de nestăpânit;

- diversiunea: a îndrepta atenţia copilului în altă parte pentru a evita conflictul;

- a scoate în evidenţă realitatea: a explica (scurt şi simplu) realitatea situaţiei şi a sugera ce se poate face în cadrul limitărilor existente;

- implicarea în viaţa copilului.

Totuşi, pentru a evita conflictele în viitor, este nevoie ca toate cele actuale să fie abordate şi rezolvate. Pentru a evita conflictele inutile, fiecare părinte trebuie să înţeleagă diferenţa dintre pedeapsă şi disciplină. Pedeapsa e o sancţiune aplicată unui copil care a făcut un lucru rău. Ea implică experienţa durerii, a pierderii, a suferinţei provocate de greşeala pe care a făcut-o copilul, astfel că poate crea cadrul conflictelor din familie. Disciplina reprezintă un proces de învăţare, care duce la prevenirea sau la rezolvarea conflictelor. Scopurile ei sunt să-i înveţe pe copii autodisciplinarea şi să rezolve conflictele iminente. În timp ce pedeapsa e aplicată în mod arbitrar, disciplina se raportează direct la comportamentul nepotrivit al copilului.

3. Părinţii trebuie să conserve şi să clădească valoarea de sine a copilului. Copiii noştri vor deveni exact ceea ce cred că sunt. Dacă se simt fără valoare, nedoriţi, incompetenţi, aceste simţăminte sunt ca un scenariu pentru viitor, pe care ei tind să-l urmeze în viaţă. Dar atunci când se simt doriţi, deosebiţi şi responsabili, nu există nici o limită pe care să nu o poată atinge. Înainte să vorbeşti, gândeşte-te cum te-ai simţi dacă acele cuvinte ţi-ar fi adresate ţie.

Stiluri de educaţie

Există trei mari stiluri de educaţie: autoritar (are cele mai mari şanse de a avea copii bine educaţi), îngăduitor (oferă dragoste, dar nu prea mult sprijin), dictator şi neglijent (manifestă puţină dragoste). De aici rezultă că avem o influenţă definitorie asupra copiilor noştri.

Indiferent de stilul predominant folosit în educaţia copilului există cinci trăsături pe care trebuie să le includem pentru a avea o bună relaţie de familie:

1. Deschiderea şi prietenia - a fi deschişi la ideile noi, a asculta şi a ţine seama de sugestiile, criticile, nevoile, preocupările, cererile şi dorinţele celeilalte persoane, înainte de a lua o decizie definitivă. Presupune şi recunoaşterea propriilor greşeli şi a-ţi asculta copiii fără critică şi ironie.

2. Menţinerea unei temperaturi emoţionale echilibrate faţă de copii, adică să nu fim nici prea reci, nici prea fierbinţi.

3. Consecvenţa - împiedică tentativele de testare a copilului mic, înainte ca ele să devină un obicei. Astfel, copiii devin mult mai atenţi la limitele pe care le vor alege pentru testare şi mai capabili de a se autodisciplina.

4. Menţinerea unui front comun - mai ales atunci când există mai multe persoane cu rol în educaţie şi copilul devine frustrat din cauza mesajelor contradictorii.

5. A lăsa cuvântul lui Dumnezeu să ne călăuzească acţiunile. Mai presus de orice, stilul de educaţie trebuie să reflecte învăţătura lui Dumnezeu.

Trebuie să existe un echilibru între dragoste şi disciplină. Un părinte care ştie să aplice disciplina păşeşte tot timpul pe o cale aflată între blândeţe şi hotărâre, între dragoste şi autoritate. Să nu ne fie teamă să fim autoritari atunci când e nevoie; la fel, să nu ne fie teamă să ne manifestăm dragostea şi ataşamentul sufletesc faţă de copii.

Întrebări şi discuţii

1. Ce tehnici de disciplinare aplicaţi comportamentului necorespunzător al copiilor voştri?

2. Ce sugestii puteţi da pentru a aplana rivalitatea dintre doi fraţi, de trei şi respectiv doi ani?

3. Ce strategii aplicaţi pentru a face front comun în disciplinarea copiilor?

» înapoi la cuprins «