» înapoi la cuprins «

"Familia - mica Biserică". Educaţia la rugăciune în familie

Scop

Sensibilizarea şi formarea familiilor pentru trăirea unei vieţi de rugăciune în familie.

Obiective

- să cunoască rolul principal pe care îl au în transmiterea valorilor creştine;

- să insufle copiilor bucuria de a se ruga împreună;

- să îmbunătăţească practica rugăciunii în comun.

Izvoare

"Şi copilul creştea în înţelepciune, în vârstă şi în har, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor" (Lc 2,40).

"Rugăciunea întăreşte soliditatea şi coeziunea spirituală a familiei, contribuind la a face familia să participe la "puterea" lui Dumnezeu" (Scrisoare către familii, nr. 4).

Conţinut

Nu încape nici o îndoială că leagănul credinţei este familia. Aici credinţa prinde contur şi capătă primele forme şi manifestări. Într-o familie cu adevărat credincioasă, educarea la credinţă începe odată cu primul gângurit, cu primele vorbe, cu primii paşi şi se sfârşeşte odată cu moartea. De la naştere şi până la moarte, persoana urmează itinerarul credinţei în primul rând în familie: primul contact cu credinţa are loc în familie, încă de mic copil, prin intermediul părinţilor şi bunicilor, credinţa este trăită şi experimentată apoi ca adolescent şi tânăr şi, nu în ultimul rând, ca adult, în propria familie, devenind catehet pentru proprii copii sau ca persoană consacrată. Părinţii, în virtutea legământului căsătoriei au obligaţia nu doar de a da viaţă copiilor, dar şi de a-i educa din punct de vedere uman, moral, spiritual.

Deoarece părinţii sunt reprezentanţii lui Dumnezeu în faţa copiilor lor, ei sunt cei care trebuie să le facă cunoscute acestora principalele adevăruri de credinţă, să explice rolul Preasfintei Fecioare Maria, rolul sfinţilor şi să dea mărturie de o viaţă de sfinţenie, pentru a-i putea îndemna pe copii, la rândul lor, la o viaţă curată, trăită după exemplul lui Isus Cristos. Copiii astfel educaţi vor aduce bucurie părinţilor lor, dar vor fi şi de un real folos societăţii. Cristos ne îndeamnă să ne bucurăm de credinţa primită, dar să nu rămânem la acest stadiu, ci să o trăim, pentru ca prin puterea exemplului, credinţa să devină un stil de viaţă şi pentru cei din jurul nostru.

În acest sens, puterea rugăciunii familiale este foarte mare. Ce poate fi mai frumos decât o mamă care îşi învaţă copilul să facă semnul crucii, sau un tată care binecuvântează masa, înainte de a mânca? Oare ce este mai emoţionant decât recitarea rozariului împreună: părinţi, copii, bunici? Astfel educaţia la rugăciune este exemplul concret şi mărturia vie a părinţilor pentru a da educaţie copiii cu privire la credinţă şi religiozitate.

Prin intermediul practicii rugăciunii în familie, împreună cu părinţii, copiii descoperă pe Dumnezeu ca Tată, fac cunoştinţă cu Isus Cristos ca prieten, şi trăiesc prezenţa Duhului Sfânt, de la care izvorăşte forţa interioară a familiei.

Familia deci nu trebuie să se mulţumească doar cu primirea cuvântului lui Dumnezeu, dar, o dată primit acesta trebuie să devină viaţă, trebuie să fie dinamic. Cuvântul lui Dumnezeu ne angajează şi nu poate să ne lase pasivi: ori îl acceptăm şi ne modelăm viaţa după El şi, în acest caz, suntem pe urmele lui Cristos, ori nu-l acceptăm şi prin aceasta refuzăm să fim liberi. Familia este primul loc unde se poate învăţa libertatea pe care o dă cuvântul lui Dumnezeu.

De aceea soţii creştini sunt întăriţi şi consacraţi printr-un sacrament special pentru a-şi îndeplini îndatoririle lor, şi astfel, prin viaţa lor cuprinsă de credinţă, speranţă şi iubire, să se apropie de propria desăvârşire şi să contribuie la preamărirea lui Dumnezeu. Înzestraţi cu demnitatea şi misiunea de tată şi de mamă, soţii trebuie să îşi îndeplinească îndatorirea de educatori ai copiilor lor, în special în plan religios. În acest mod, copiii şi toţi aceia care trăiesc în familie, precedaţi de exemplul bun al părinţilor, îşi vor găsi mai uşor calea spre împlinire şi mântuire (cf. Gaudium et spes, 48).

Pentru a face faţă acestei vocaţii, soţii trebuie înzestraţi cu o putere deosebită, respectiv cu har de la Dumnezeu, şi, prin rugăciune să ceară necontenit putere pentru a putea trăi cu adevărat dragostea necondiţionată şi spiritul de sacrificiu şi a-l transmite mai departe copiilor lor.

Fiecare familie poate adopta un stil propriu de rugăciune, dar de fiecare dată trebuie stabilit de comun acord, o oră sau un timp în care celelalte activităţi se opresc (se închide TV, radioul, muzica etc.), un loc special pregătit unde să existe câteva obiecte, cărţi de rugăciune, chiar Biblia. Poate exista o persoană care să se ocupe de organizarea acestui moment, în fiecare zi alta, astfel ca prin rotaţie fiecare să aleagă rugăciunile mai apropiate inimii lui.

Şi copiii sunt capabili de Dumnezeu. Să nu aşteptăm să fie adolescenţi pentru a-i învăţa să se roage: pot fi şi ei lăsaţi să citească psalmi sau fragmente din Evanghelie, rugăciuni, pentru a se simţi implicaţi şi a trăi mai intens rugăciunea. Pot fi introduse şi cântece religioase sau psalmi. Ei trebuie să înveţe să îşi dispună inima la întâlnirea cu Dumnezeu: dimineaţa, o rugăciune prin care să ofere ziua lui Dumnezeu şi prin care să-i ceară ajutorul, la amiază - să-şi ofere munca pentru a-i face plăcere lui Isus, iar seara o mulţumire pentru toate darurile primite. Nu trebuie uitată rugăciunea de binecuvântare înainte de masă şi de mulţumire după masă, la acestea putându-se adăuga mereu o invocaţie aleasă de copii. Rugăciunea în familie poate păstra ritmul rugăciunii Bisericii Universale, în sensul că, în perioada Adventului poate fi făcută o rugăciune specifică acestui timp, folosind lumânarea de Advent, la fel şi în timpul Postului Paştelui sau al altor perioade ori luni dedicate Sf. Fecioare Maria, Inimii lui Isus, Sf. Rozariu, credincioşilor răposaţi.

Copiii nu trebuie forţaţi să se roage, ci trebuie acordat un timp suficient pentru ca ei devină receptivi la harul lui Dumnezeu, iar apoi să acţioneze; trebuie adaptată rugăciunea la ceea ce copiii pot primi. Rugăciune familială nu este o afacere privată, poate fi invitat un preot sau prieten de familia pentru a reînvia momentele de rugăciune atunci când familia este în criză. Să nu ezităm să ne cerem iertare, să le mulţumim celorlalţi, să cerem ajutor prin intermediul sfinţilor pentru o intenţie particulară a unui membru al familiei. În ceea ce priveşte durata, este bine să evităm timpii prea lungi, mai ales în citirea lecturilor: este mai bine să trăim intens câteva minute, decât să spunem rugăciuni cu neatenţie. Rugăciunea în familie poate fi sau nu excepţională, dar regularitatea este necesară; asta nu înseamnă că nu o putem îmbogăţi şi adapta mereu în funcţie de dorinţele şi nevoile familiei. Rugăciunea poate fi împărţită în două momente diferite: una cu copiii, la o oră potrivită lor şi o rugăciune a soţilor, descoperind ritmul şi orarul adecvat.

Întrebări şi discuţii

1. Cum v-au transmis părinţii voştri credinţa? În ce împrejurări aţi auzit pentru prima dată de Dumnezeu?

2. Credinţa primită în familie v-a influenţat într-un fel viaţa?

3. Ce aţi făcut la rândul vostru ca să transmiteţi mai departe credinţa pe care aţi primit-o?

» înapoi la cuprins «