» înapoi la cuprins «

Familia - sanctuarul vieţii

Scop

Sensibilizarea familiei asupra rolului fundamental de a colabora cu Dumnezeu la transmiterea darului vieţii.

Obiective

- să înţeleagă şi să preţuiască planul lui Dumnezeu pentru familie de a transmite viaţa, dar şi de a da educaţie copiii;

- să cunoască ce semnifică reglementarea creştină a naşterilor şi cum poate să fie aplicată ea;

- să cunoască păcatele împotriva vieţii şi a Creatorului ei.

Izvoare

"Şi a zis Dumnezeu: Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră... Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său; i-a făcut bărbat şi femeie. Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: fiţi rodnici şi înmulţiţi-vă, umpleţi pământul" (Gen 1,26-28).

"...Rolul fundamental al familiei este slujirea vieţii, de a realiza de-a lungul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, transmiţând prin naştere de la om la om chipul lui Dumnezeu" (FC 28).

"Biserica crede cu tărie că viaţa umană chiar dacă este slabă şi suferindă, este întotdeauna un dar minunat al Dumnezeului bunătăţii; ea este de partea vieţii: şi în orice viaţa umană ştie să descopere strălucirea acelui "da" şi a acelui "amin", care este Cristos, apărând astfel omul şi lumea de cei care o ameninţă şi o înjosesc" (FC 30).

Cuprins

Ultima din făpturile create de Dumnezeu, dar şi cea mai însemnată dintre ele, este omul, căruia i-a dat cel mai de preţ dar - viaţa. Viaţa deci este un dar divin şi prin izvorul ei este sacră, iar prin destinaţia ei supranaturală este expresia voinţei Creatorului care este Dumnezeu. Cel care ne-a dăruit viaţa a fost Dumnezeu, iar prin mijlocirea părinţilor noştri şi a unei întregi combinaţii fascinante de cromozomi, el ne-a plasat în istoria umană. Această viaţă primită în dar, cât şi legătura dintre Creator şi creatură ne face să înţelegem că nu este permis nimănui să stingă absolut nici o viaţă umană pentru nici un motiv. "Numai Dumnezeu este Stăpânul vieţii, de la începutul şi până la sfârşitul ei; nimeni, în nici o împrejurare, nu-şi poate revendica dreptul de a distruge în mod direct o fiinţă umană nevinovată". Viaţa îi este încredinţată omului ca o comoară pe care nu trebuie să o risipească, un talant care trebuie valorificat.

Comuniunii de persoane, alcătuită dintr-un bărbat şi o femeie, atât de uniţi în iubire, încât devin "un singur trup" (Gen 2,24), întemeiată pe sacramentul Căsătoriei, Dumnezeu îi încredinţează misiunea de a da viaţă şi de a se îngriji de ea, formând o familie şi contribuind astfel decisiv la misiunea de a lua în stăpânire creaţia şi de a avea grijă de însuşi viitorul omenirii. Familia rămâne, aşadar, adevărata bază a societăţii.

Familia se întemeiază pe iubirea reciprocă dintre soţi şi are ca rod preţios copilul, care este unic şi irepetabil. Orice copil are o personalitate, un statut propriu şi o misiune, încă din momentul conceperii. Noi existăm pentru că generaţiile trecute de părinţi, bunici şi străbunici au spus "da" vieţii. Să le mulţumim că existăm!

Soţii în comuniune de viaţă şi iubire sunt chemaţi să transmită viaţa, atât în sens biologic cât şi în sens spiritual, adică să asigure copilului o educaţie completă prin transmiterea valorilor morale şi spirituale, de a-l "ajuta efectiv să înveţe să trăiască o viaţă deplin umană" (FC 36).

Importanţa misiunii primite cere soţilor un simţ creştin bine dezvoltat al responsabilităţii în privinţa reglementării naşterilor.

Reglementarea creştină a naşterilor cere soţilor cunoaşterea proceselor biologice ale fertilităţii umane şi autostăpânirea tendinţelor instinctului şi pasiunilor prin voinţă, inteligenţă şi libertate, şi are în vedere atât momentul deciziei soţilor de a aduce la viaţă copii, cât şi momentul împlinirii hotărârii luate.

Soţii sunt chemaţi să decidă, funcţie de situaţia concretă în care trăiesc din punct de vedere fizic, economic, psihologic şi social. Ei pot decide să aibă cât mai mulţi copii sau să limiteze numărul copiilor pentru un timp determinat sau nedeterminat, iar această limitare să fie făcută numai în baza unor motive serioase, luate în lumina credinţei creştine. Decizia soţilor trebuie să fie luată cu o conştiinţă dreaptă, cunoscând legile morale, de comun acord, în faţa lui Dumnezeu, ţinând cont de circumstanţele în care trăiesc, de binele copiilor, posibilitatea de educare a lor, de binele Bisericii şi al societăţii. Când decizia soţilor este de a limita numărul de naşteri, comportamentul lor trebuie să respecte semnificaţia actului conjugal de unire şi de procreare şi să recurgă la perioadele infertile ale ritmului fertilităţii feminine. Cunoaşterea acestui ritm se face cu ajutorul metodelor naturale de reglementare a sarcinii, care sunt: metoda calendarului, metoda temperaturii bazale, metoda simpto-termică şi metoda Ovulaţiei Billings.

Dar cum ştim, există soţi care nu sunt binecuvântaţi în copii, aceştia pot transmite iubirea, viaţa lor, având grijă de copii în dificultate, adoptând copii sau făcând diverse activităţi în plan caritativ, iar nu apelând la fabricarea vieţii prin tehnici medicale de procreare, deoarece copilul care se naşte trebuie să fie rodul iubirii părinţilor săi. Fiecare copil are dreptul de a şti cine sunt părinţii lui. Copilul produs prin fertilizare "in vitro" primeşte patrimoniul genetic de la două persoane absolut străine.

Copilul are dreptul la sânul propriei sale mame, "mama - surogat" - cea care oferă sânul ei purtării unui embrion, ofensează demnitatea copilului şi dreptul acestuia de a fi conceput, adus pe lume şi educat de proprii săi părinţi.

Orice faptă care loveşte în sănătatea, în bunăstarea şi în existenţa fizică umană este o crimă, un mare păcat împotriva Creatorului. Păcatele strigătoare la cer, care nu preţuiesc viaţa, darul lui Dumnezeu, sunt: contracepţia, sinuciderea, avortul, omorul propriu-zis şi eutanasia.

Contracepţia este acţiunea de împiedicare a zămislirii unui copil în urma săvârşirii actului conjugal. Multe dintre mijloace folosite în acest scop sunt abortive, adică ucid copilul deja zămislit. Persoanele care apelează la contracepţie "îşi atribuie o putere care nu-i aparţine decât lui Dumnezeu: puterea de a decide în ultimă instanţă venirea pe lume a unei persoane umane" (FC).

Numărul mare al sinuciderilor din lume trebuie pus pe seama lipsei de credinţă, pierderii speranţei în viaţa viitoare şi în îndurarea lui Dumnezeu.

Avortul este uciderea voluntară directă sau indirectă, prin medici, de către mamă a propriului copil pe care îl poartă în sânul ei, ucidere care are loc la o vârstă la care copilul încă nu este dezvoltat total pentru a veni în lume, prin naştere. Părinţii l-au invitat pe copil la masa vieţii oare ca să-l omoare? Atunci aceşti soţi nu se iubesc autentic şi de aceea nu-şi vor iubi nici rodul unirii lor conjugale. Cine îi poate apără pe aceşti copii de proprii lor părinţi? Este dureros, dar legea umană nu-l apără pe copilul abia zămislit, deoarece fiinţa umană nu este recunoscută ca om, cu toate drepturile sale, încă din momentul conceperii. Prin aceasta se încalcă legea divină şi continuă să se ignore noile descoperiri ale geneticii, care confirmă, încă o dată, că fiinţa abia zămislită în sânul mamei este o persoană umană veritabilă.

A omorî un alt om este întotdeauna o acţiune iraţională şi inumană. Pe scara gravităţii păcatelor, omuciderea rămâne pe primul loc. Eutanasia înseamnă a suprima durerile fizice şi suferinţele morale ale bolnavilor aflaţi în fazele terminale ale bolii, nu prin tehnici care să combată durerea, ci prin medicamente administrate intenţionat pentru a întrerupe viaţa sau prin refuzarea administrării medicamentelor care pot menţine viaţa. Nu este permisă eutanasia, pentru că noi nu avem dreptul să ne alegem viaţa şi nici moartea, acestea sunt în mâna lui Dumnezeu.

Întrebări şi discuţii

1. Ce alte argumente de natură medicală şi psihologică cunoaşteţi împotriva contracepţiei şi a avortului?

2. Care este diferenţa dintre metodele naturale de reglementare a sarcinii şi mijloacele contraceptive?

» înapoi la cuprins «