» înapoi la cuprins «

Arta de a vedea

"Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?... Dar cine este, Doamne, să cred în el?" (In 9,35-36).

Rugăciune

Ps 22

Cuvântul lui Dumnezeu

In 9,8-14

Propunere pentru reflecţii

Vederea

În cazul nostru este drumul spiritual al orbului. Un drum de la întuneric la lumină. Pericopa evanghelică se deschide cu un singur orb şi se încheie cu scena plină de orbi, incurabili şi vinovaţi. Orbul nostru se va bucura la sfârşit de o întâlnire privilegiată cu Isus care îi umple existenţa.

Isus - ucenicul - situaţia (In 9,1-41)

Ambientul şi minunea (1-7)

O întâlnire din întâmplare care permite ucenicilor să întrebe cine e de vină pentru boala acestui orb. Isus se opune mentalităţii timpului: orice boală e consecinţă a păcatului şi trece de la cauză la scop.

"Până este ziuă" - e vorba de timpul existenţei sale pe pământ, pe când, încă nu este victima puterii întunericului (duşmanii săi). Gestul său este o declaraţie că este lumina lumii. Astfel faptele şi cuvintele fac credibilă persoana lui Isus. Ne-am aştepta la o primire unanimă a persoanei sale, aşa cum ar fi normal în faţa adevărului, dar... se foloseşte de elemente aparent ilogice: pământul obţinut din amestecul cu salivă. Pământul pe ochi nu ar putea, în mod normal decât să înrăutăţească situaţia. Cu siguranţă nu e această pastă cauza minunii. Aceasta, în cel mai rău caz, stă la baza credinţei pe care orbul o are în cuvântul lui Isus. Pe baza acestei credinţe, aşa cum se întâmplă de obicei, urmează minunea. Isus, însă nu este interesat de minune, ci de poziţia fiecăruia în faţa persoanei lui: cine este împotrivă, cine de partea lui.

1. Prima reacţie (interes superficial): minunea şi curioşii (8-12).

Categoria persoanelor care nu ştiu să treacă de la cele întâmplate la stabilirea identităţii cerşetorului de ieri la vindecatul de astăzi.

Pentru rezolvarea enigmei apelează direct la mărturia bolnavului. "Eu sunt" scoate în evidenţă că, deşi este acelaşi om, de fapt este altul. Existenţa sa prezintă deja noutatea întâlniri cu Isus în care a descoperit o forţă extraordinară despre care nu cunoaşte nimic: "Acel om care se cheamă Isus!".

2. A doua reacţie (problema): fariseii şi minunea (13-17).

Această categorie este condiţionată de prejudecăţi. Ca să pregătească tina, Isus s-a folosit de o acţiune interzisă de severitatea legii în zi de sâmbătă. Din această cauză în faţa sa se găsesc două grupări de farisei:

- "Acest om nu vine de la Dumnezeu pentru că nu ţine sâmbăta!"

- "Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?"

Unii farisei se află pe drumul bun, au trecut de la faptă la persoana care a făcut fapta. Pe această persoană nu sunt de acord. Intervine vindecatul şi le zice: "E un profet!".

3. A treia reacţie (laşitate): fariseii şi părinţii bolnavului (18-23).

Fariseii preferă să susţină mai departe ideea şi convingerea lor, nu se lasă provocaţi de eveniment. Părinţii sunt chemaţi să răspundă la trei întrebări: Îl identifică pe fiul lor cu minunea? Garantează că s-a născut orb? Cum explică situaţia actuală? La primele întrebări răspund fără dificultate pentru că sunt evidente, însă a treia întrebare îi angajează în mod personal. Recunoscând şi pronunţând numele lui Isus riscau să-şi piardă drepturile religioase şi civile. Paralizaţi de această teamă, nu se pot bucura de noua situaţie a fiului lor şi nici nu-şi pot exprima gratitudinea faţă de Isus. Se retrag în spatele unei rezerve care devine tăcere vinovată. Părinţii nu vor să fie diferiţi de părerea altora.

4. A patra situaţie (ceasul adevărului): fariseii şi minunea (24-34).

Tot fariseii în scenă, de această dată fără mască, într-o ediţie revăzută şi de astă dată înrăutăţită. Ei cer de la cel vindecat o mărturie că Isus este un păcătos (24). Dispare incertitudinea iniţială dintre ei, sunt de acord cu toţii că Isus este un păcătos.

"Dacă e un păcătos sau nu, eu nu ştiu. Un singur lucru ştiu: că am fost orb şi acum văd!". Răspunsul se bazează pe un bun simţ popular. Opţiunea sa e clară: Isus vine de la Dumnezeu. El dă o mărturie curajoasă şi foarte frumoasă, el nu-l cunoaşte încă bine pe Isus, însă alegerea făcută îl localizează în categoria celor care aleg să stea de partea sa chiar cu riscul martiriului. Acum mai mult ca niciodată omul nostru este singur.

5. A cincea reacţie (diferenţa răsplătită): Isus şi vindecatul (35-41).

Din iubire pentru adevăr păstrează distanţa faţă de ceilalţi, refuză compromisul, apelează mai degrabă la bunul simţ care urmăreşte logica faptelor, nu pe cea a părerilor. El a urmat cel mai pur şi natural instinct al adevărului pentru care a dat mărturie până la sfârşit. Isus preţuieşte această persoană şi vrea să-i facă darul cel mai mare pe lângă vedere: credinţa - ochiul lui Dumnezeu asupra evenimentelor. Vindecarea orbului din naştere ne învaţă că credinţa cere o ruptură cu lumea care se închide la lumina şi la mărturisirea eroică în favoarea celui care este adevărul. Numai trecând peste teamă, respectul uman şi prejudecăţile oamenilor, se ajunge la libertatea autentică pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

De la cuvânt la viaţă

Prinţul fericit

(Scenetă)

Povestitorul: În piaţa principală a unui vechi oraş se înălţa pe o imensă coloană statuia prinţului fericit. Era acoperită de fire subţiri de aur. Avea pe ochi doi zefiri luminoşi şi o piatră preţioasă strălucitoare pe mânerul săbiei. Toţi admirau statuia. Dacă un copil plângea, mama, pentru a-l linişti, îi spunea:

Mama: De ce nu eşti ca prinţul fericit? Prinţul fericit nu plânge niciodată.

Copilul: Ce bine că există în lume cineva fericit...! Pare un înger acea statuie.

Mama: De unde ştii? Ai mai văzut tu îngeri?

Copilul: Da, eu visez.

Povestitorul: Într-o noapte, sosi în acel oraş o rândunică. Lăsase să plece spre Egipt toate colegele ei şi de câteva săptămâni făcea să întârzie momentul când trebuia să abandoneze acea minunată ţară. Sperând să găsească un locuşor unde să-şi petreacă noaptea se întreba:

Rândunica: Unde voi dormi?

Povestitorul: Atunci se îndreptă spre statuia de pe imensa coloană şi mulţumită strigă:

Rândunica: Iată un loc minunat, cu mult aer proaspăt.

Povestitorul: Se aşeză între picioarele prinţului fericit şi privind în jur murmură:

Rândunica: Am o cameră aurită. Mai bine decât atât nici că se putea.

Povestitorul: Dar tocmai în timp ce se pregătea să-şi pună căpuşorul sub aripioară simţi căzând peste ea o picătură de apă.

Rândunica: Straniu! Nu e nici un nor pe cer. Stelele sunt strălucitoare şi clare. Şi totuşi plouă...!

Povestitorul: Şi cade o altă picătură. Deranjată de aceste picături se gândi să lase acel loc şi să plece în altă parte.

Rândunica: Dar atunci la ce foloseşte o statuie dacă nici măcar nu apără de ploaie. Trebuie să-mi găsesc un alt loc.

Povestitorul: Dar, înainte de a-şi întinde aripile, căzu o a treia picătură. Atunci privi în sus. Şi ce să vadă? Ochii prinţului fericit erau plini de lacrimi care curgeau pe obrajii aurii. Avea chipul atât de frumos la lumina lunii încât rândunica se emoţionă şi întrebă:

Rândunica: Cine sunteţi?

Prinţul: Sunt prinţul fericit.

Rândunica: Atunci de ce plângeţi? M-aţi udat de tot?

Prinţul: Când eram viu şi aveam inimă omenească nu ştiam ce înseamnă lacrimile pentru că locuiam în palatul "Alungă gândul", acolo unde durerea nu intră niciodată. În timpul zilei mă jucam în grădină şi seara dansam în marele salon. În jurul grădinii se înălţa un zid mare, dar nu m-am întrebat niciodată ce era dincolo. Oamenii de la curte mă numeau prinţul fericit. Şi eram fericit cu adevărat dacă fericirea constă în distracţii. Aşa am trăit şi aşa m-a luat moartea. Acum că sunt mort şi că m-au pus atât de sus văd bine toate mizeriile oraşului meu şi deşi am inima de plumb totuşi nu pot să plâng. De exemplu, departe, departe, este o străduţă şi pe acea străduţă o căsuţă mică de tot. Pe o fereastră deschisă văd o femeie aşezată la o măsuţă. Are chipul palid şi e îmbătrânit, mâinile muncite şi roase de acul cu care a lucrat pentru că a brodat. Într-un colţ al camerei este un pătuţ cu un copil bolnav. E ars de febră şi cere o portocală, dar mama nu-i poate da decât apă de la râu. Şi plânge... Rândunică, n-ai vrea să-i duci piatra preţioasă a săbiei mele? Eu am picioarele fixate pe coloană şi nu mă pot mişca".

Rândunica: Sunt aşteptată în Egipt. Şi apoi nu-mi plac copiii. Anul trecut locuiam pe un râu şi erau doi copii care aruncau mereu în mine cu pietre. Bineînţeles, nu voiau să mă privească, dar era şi o lipsă mare de respect.

Povestitorul: Dar prinţul fericit se întristă atât de mult încât rândunica simţi o profundă părere de rău.

Rândunica: E foarte frig, dar voi mai rămâne încă o noapte şi-i voi duce darul acelei mame nefericite.

Prinţul: Îţi mulţumesc rândunică. Dumnezeu să te răsplătească!

Povestitorul: Atunci rândunica dezlipi piatra preţioasă de la sabia prinţului şi ţinând-o în cioculeţ zbură peste acoperişurile caselor şi trecu prin faţa turnului catedralei unde erau sculptaţi îngeri din marmură albă. În sfârşit, a ajuns la căsuţă. Copilul cu febră mare se agita continuu în pat. Şi mama adormise. Era foarte obosită. Rândunica zbură înăuntru şi aşeză rubinul pe masă. Apoi, înconjură pătuţul copilului înfierbântat făcând puţin vânt. Iar acesta exclamă:

Copilul: Bine! Mi se pare că mă simt mai bine...

Povestitorul: Şi adormi profund. Atunci rândunica se întoarse la prinţ şi se aşeză în palma aurită a acestuia.

Rândunica: Curios! Mi-e atât de cald şi, de fapt, e atât de frig...

Prinţul: Aceasta pentru că ai făcut o faptă bună, rândunico!

Povestitorul: Rândunica a început să reflecteze, dar curând însă, adormi. Când se făcu dimineaţă rândunica zbură la râu să se spele. Tocmai atunci trecu peste pod un domn care, văzând-o, exclamă:

Profesorul: Ce fenomen extraordinar! O rândunică pe timpul iernii...!

Povestitorul: Şi cum era profesor a scris pentru acest fapt un articol foarte mare în ziare aşa încât toţi au aflat despre această veste. Când răsări luna rândunica se întoarse la prinţ strigând:

Rândunica: Ai să trimiţi ceva pentru Egipt pentru că plec?

Prinţul: Rândunico, rândunico, nu pleca! Mai rămâi cu mine încă o noapte.

Rândunica: Nu pot. Mă aşteaptă în Egipt.

Prinţul: Rândunico, rândunico, departe, departe, pe partea cealaltă a oraşului văd un tânăr. Stă la masă şi trebuie să dea o lucrare de teatru pe care trebuie să o termine până mâine. Dar pentru că e frig nu mai poate scrie. Şi îi este tare foame.

Rândunica: Ei bine, mai stau încă o noapte cu tine.

Prinţul: Trebuie să-i mai duc un rubin. Aoleu...! Nu mai am pietricele. Îmi rămân numai ochii. Sunt foarte rari. Sunt aduşi din India de mai bine de o mie de ani. Scoate-mi unul şi du-i-l! El îl va vinde şi va putea să-şi cumpere lemne şi de mâncare.

Rândunica: Dragă prinţule, eu nu pot face aceasta.

Prinţul: Rândunico, te rog!

Povestitorul: Atunci, rândunica luă un ochi şi-l duse tânărului. Intră pe deschizătura geamului spart. Tânărul era atât de absorbit în lectură încât nu a auzit zborul rândunicii. Dar când ridică ochii văzu alături zefirul minunat. Nu-i venea să creadă.

Tânărul: Încep să fiu "de preţ". Acest zefir trebuie să fie darul vreunui mare admirator. Acum pot termina comedia.

Povestitorul: A doua zi rândunica zbură la port. Se aşeză pe un copac mare şi privea marinarii care trăgeau cu funii o încărcătură mare. Când se ridică luna se întoarse la prinţul fericit.

Rândunica: Am venit să-ţi zic adio, prinţule. Trebuie să plec.

Prinţul: Rândunico, rândunico dragă. Nu vrei să mai rămâi cu mine încă o noapte?

Rândunica: Suntem deja în plină iarnă. Curând va cădea zăpada. E prea târziu pentru mine!

Prinţul: Jos în piaţă este o fetiţă care vinde chibrituri. I-au căzut toate chibriturile în noroi. Dacă nu duce banii acasă tatăl o va bate tare. De aceea plânge. Scoate-mi celălalt ochi şi dă-i-l! Astfel tatăl nu o va bate.

Rândunica: Ei bine, voi mai rămâne încă o noapte. Dar nu-ţi pot scoate şi celălalt ochi. Vei rămâne complet orb!

Prinţul: Rândunică, rândunică, ascultă!

Povestitorul: Atunci rândunica scoase şi celălalt ochi şi zbură jos. Trecând pe lângă fetiţă lăsă să-i cadă zefirul pe jos aproape de ea.

Fetiţa: Ce pietricică frumoasă!

Povestitorul: Exclamă fetiţa. O luă şi alergă acasă.

Rândunica: Acum că eşti orb voi rămâne pentru totdeauna cu tine.

Prinţul: Nu, rândunică, nu-ţi poţi permite. Tu trebuie să pleci în Egipt.

Rândunica: Voi rămâne pentru totdeauna cu tine, prinţule. M-am hotărât.

Povestitorul: Şi adormi la picioarele statuii. Toată ziua următoare aşezată pe umărul prinţului rândunica îi povesti tot ceea ce văzuse în ţările îndepărtate.

Prinţul: Draga mea prietenă, tu îmi povesteşti cu adevărat ceva minunat. Dar suferinţa omenească e cea mai minunată din lume. Nu mai e nici un mister atât de mare ca această sărăcie. Zboară deasupra oraşului meu şi spune-mi ceea ce vezi!

Povestitorul: Rândunica zbură deasupra oraşului şi-i văzu pe cei bogaţi care se distrau în palatele lor şi cerşetorii aşezaţi în faţa porţilor. Zbură şi pe străzile cele mai pustii şi văzu multe chipuri palide ale copiilor bolnavi şi înfometaţi. Sub arcul unui pod doi copii căutau să se încălzească. Un gardian ce trecea din întâmplare pe acolo le strigă:

Gardianul: Hei! Nu puteţi sta acolo! Ieşiţi afară imediat!

Povestitorul: Şi ei ieşiră şi începură să meargă pe ploaie. Atunci rândunica se întoarse la prinţ şi-i povesti tot ce văzuse. Prinţul s-a întristat foarte mult când a auzit ce povesteşte rândunica.

Prinţul: Sunt acoperit de aur. Dezlipeşte-l, firicel cu firicel, şi împarte-l la săracii mei! Muritorii cred că aurul face fericiţi.

Povestitorul: Rândunica dezlipi foiţele de aur, una după alta, până când prinţul deveni gri şi opac. Le împărţi la săraci. Chipurile copiilor surâdeau acum şi alergau pe străzi jucându-se şi strigând:

Copiii: E aur! Acum pâinea nu ne va mai lipsi.

Povestitorul: Apoi veni zăpada şi după zăpadă gerul. Străzile păreau de argint. Atât erau de strălucitoare. De la ferestrele caselor atârnau lungi ţurţuri de gheaţă asemănătoare cu nişte pumnale de cristal. Sărăcuţa rândunică simţea din ce în ce mai mult frigul, dar îl iubea atât de mult pe prinţ încât nu-l mai putea lăsa acum. Zbură pentru ultima dată la picioarele prinţului. Şi cu un ciripit sughiţat voia să spună:

Rândunica: Voi sta aici, prinţule fericit, mereu cu tine.

Povestitorul: Şi căzu moartă la picioarele prinţului. În acel moment se auzi în interiorul statuii un zăngănit. Era inima de plumb care se fărâmiţa de durere. Dimineaţa următoare, primarul şi consilierii comunali, trecând prin faţa monumentului au privit statuia.

Consilierii: Ce trist a devenit prinţul fericit!

Povestitorul: Consilierii se apropiară pentru a vedea mai bine. Apoi exclamară:

Consilierii: Ce straniu! E adevărat! E chiar aşa! Rubinul a căzut de la sabie, nu mai are ochi, nu mai e aurit! E ca un nebun! Are până şi o păsărică moartă la picioare! Va trebui să publicăm un decret prin care să interzicem păsărelelor să moară aici.

Povestitorul: Aşa veni hotărârea de a lua statuia prinţului fericit. Statuia este topită într-un cuptor şi primarul ţine consiliu pentru a hotărî cum să fie folosit metalul.

Primarul: Va trebui să facem o altă statuie şi de data aceasta va fi a mea.

Povestitorul: Atunci consilierii începură să se certe pentru că fiecare dintre ei voia ca acel loc al prinţului fericit să fie propriu. Între timp, în topitorie era recuperat tot metalul statuii. Totul se topise. Doar inima rezista împietrită şi nu se topi nici la temperatura cea mai ridicată.

Consilierii: Ce straniu! Această inimă de plumb nu vrea să se topească. Înseamnă că trebuie să o aruncăm.

Povestitorul: Şi o aruncă pe o grămadă de gunoi unde era şi rândunica moartă. Dar Dumnezeu care de sus văzuse totul chemă un înger şi-i zise:

Dumnezeu: Coboară pe pământ şi adu-mi cele mai valoroase lucruri pe care le găseşti acolo, cele mai de preţ. Şi îngerul se întoarse imediat aducând inima de plumb şi rândunica moartă.

Dumnezeu: Bravo! Ai ales bine pentru că rândunica va cânta veşnic şi în oraşul meu de aur prinţul fericit va proclama lauda mea.

Indicaţii catehetice

Sunt multe cheile de lectură pentru acest text. Cea mai evidentă este aceea a generozităţii dusă până la sacrificiu. În lumea atât de mare, dar rece şi indiferentă, lucrurile cele mai preţioase sunt inima prinţului şi rândunica. Mai exact compasiunea şi bunătatea plină de slujire şi dezinteresată.

Altă temă este "fericirea". Există o fericire falsă, rod al indiferenţei la suferinţa celorlalţi: reprezentată de statuia prinţului splendidă, dar imobilă şi rece, inutilă în toată frumuseţea sa. Şi mai e o fericire care constă în participarea la suferinţa celorlalţi dând şi altora ceea ai: aceasta e fericirea lui Dumnezeu însuşi.

Pentru dialog

- Mai găsim noi prinţi prin ziare sau la televizor?

- Cum este reprezentată viaţa lor? Şi prinţii de prin basme, cum e viaţa lor de obicei?

- Pe lângă bogăţiile făcute din bani, obiecte preţioase, palate... mai sunt şi alte tipuri de bogăţii?

- Ce fel de bogăţii avem noi? (existenţa noastră, sănătatea, inteligenţa, daruri particulare, prietenia, credinţa, valorile...)

- Cum folosim noi această bogăţie? Cum le putem folosi ca să îi facem fericiţi pe alţii?

- Cunoaştem noi persoane în jurul nostru care să aibă nevoie de noi? Cum le recunoaştem?

Copiii pot fi lăsaţi să interpreteze liber tot textul şi să facă legături spontane cu textul biblic şi cu persoana lui Isus.

» înapoi la cuprins «