» înapoi la cuprins «

Al cincilea pas: Martor al vieţii. Cinci pâini şi doi peşti

Cuvântul

"Când Isus a auzit de moartea lui Ioan Botezătorul, a plecat cu luntrea spre un ţinut nelocuit, ca să fie singur. Mulţimile au aflat şi, ieşind din cetăţile lor, l-au urmat mergând pe jos. Coborând din luntre, a văzut o mare mulţime de oameni şi a fost cuprins de milă faţă de ei, şi i-a vindecat pe cei bolnavi. Spre seară au venit ucenicii şi i-au spus: «?inutul este nelocuit şi se face târziu; dă drumul deci mulţimii să meargă prin cetăţi să-şi cumpere de mâncare». Dar Isus le-a zis: «Nu-i nevoie să meargă; daţi-le voi să mănânce!» Ei i-au zis: «Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti». Isus le-a zis: «Aduceţi-le aici!» După ce a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti şi, ridicându-şi ochii spre cer, a rostit binecuvântarea, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ucenicii le-au dat mulţimii. Toţi au mâncat şi s-au săturat, iar din firimiturile care au rămas s-au strâns douăsprezece coşuri pline. Cei care mâncaseră erau vreo cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii" (Mt 14,13-21).

Dorinţa

A-i ajuta pe tineri să descopere valoarea comunităţii, care trebuie să fie construită de fiecare în parte, într-o lume în care tinde să domnească individualismul şi egoismul.

Dialogul

Pâinile şi peştii care sunt aduse lui Cristos reprezintă ceea ce noi avem şi ceea ce suntem dispuşi să împărţim pentru a crea împărtăşirea şi comuniunea cu ceilalţi. Puţinul pe care noi îl oferim devine punctul de plecare pentru minunea lui Cristos, care satură un număr imens de oameni şi care face să devină o comunitate în jurul lui Cristos.

Cristos a unit între ei oameni atât de diferiţi, precum apostolii. Pentru primii creştini experienţa comuniunii dintre evrei şi păgâni, dintre bărbaţi şi femei, dintre săraci şi bogaţi, era o dovadă că împărăţia lui Dumnezeu a sosit. Comunitatea a fost pentru primii creştini locul descoperirii lui Dumnezeu. Acest lucru poate deveni o realitate pentru fiecare dintre noi.

Cu toţii trăim, într-un fel sau altul, în comunitate: în comunitatea familiei, în comunitatea şcolii, în comunitatea satului sau a oraşului. Prezenţa noastră în aceste comunităţi poate să facă atât de mult cât au făcut cele cinci pâini şi cei doi peşti: puţin în cantitate, dar mult în dăruire.

Misiunea de a construi comunitatea ne pune în faţă valoarea dăruirii. Ceea ce suntem, ceea ce am primit nu putem ţine doar pentru noi, ci trebuie să împărtăşim cu ceilalţi, mai ales cu cei care au mari lipsuri. Un cuvânt bun, un sfat este enorm de mult pentru cel care este trist sau îngrijorat. Cu atât mai mult bine pot face talentele, calităţile noastre, care nu rămân ascunse ci "strălucesc" pentru binele tuturor. Însă dorinţa de a face binele nu trebuie să se manifeste doar "din când în când", ci trebuie să fie o angajare constantă şi concretă. Asta înseamnă a alege o modalitate de slujire care să fie în folosul comunităţii punând în valoare proprii "talanţi". Posibilităţile sunt diferite, în funcţie de "înclinaţiile" fiecăruia: membru activ al unei asociaţii bisericeşti, catehet, animator al unui grup de copii sau de tineri, voluntar în operele sociale etc. Iubirea de aproapele şi dorinţa de a construi comunitatea nu trebuie să fie doar "afectivă" ci şi "efectivă". În modul acesta se poate merge drept pe drumul credinţei. Sfântul Augustin spunea: "Să nu şchiopătezi. Caritatea are două picioare, care sunt poruncile iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Ai grijă să nu şchiopătezi, ci aleargă cu amândouă picioarele către Dumnezeu".

Trăirea

Şantierul comunităţii

Activitatea are ca scop o reflecţie în grup asupra comunităţii parohiale, cu intenţia de a descoperi ce anume poate face grupul de tineri pentru a spori "calitatea" vieţii de comunitate. Se poate porni de la problemele care sunt prezente în comunitate, căutând soluţii şi posibilităţi de intervenţie realiste. Un punct de reflecţie ar putea fi raportul dintre diferitele "componente" ale comunităţii, de exemplu, tineri şi adulţi. Un alt punct de analiză ar putea fi dat de situaţia copiilor, adolescenţilor şi tinerilor, ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate şi care nu mai simt căldura comunităţii familiale.

"Să trăieşti, Mimilică dragă, şi să fii bună, să fii bună ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea,... al doilea... de! norocul şi celelalte «pere mălăieţe», care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă; când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa puţini oameni fericiţi... Atâţia câţi merită.

Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să observi şi să-ţi faci singură mustrări, şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: «Uitaţi-vă la mine!». Dar mai ales vreau să scrii de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea aceasta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi-atunci cu sufletul senin de astăzi, când ai împlinit 17 ani.

Te îmbrăţişează cu drag A. Vlahuţă" (Alexandru Vlahuţă către fiica sa Margareta).

» înapoi la cuprins «