» înapoi la cuprins «

Creştin şi creştină: adevărul iubirii

(Ef 5)

Biblia se deschide cu istoria primului bărbat, Adam şi a primei femei, Eva, despre care se spune că vor fi un singur trup (Gen 2,24). Verbul vor fi lasă să se intuiască faptul că cei doi vor fi una în viitor. Pentru a descoperi care este viitorul în care iubirea conjugală îşi găseşte împlinirea trebuie să ajungem în apropierea celuilalt capăt al Bibliei, unde prezicerea începuturilor este reluată şi dezvăluită în mod definitiv:

"De aceea îşi va lăsa omul tatăl şi mama şi se va uni cu soţia sa şi cei doi vor fi un singur trup. Misterul acesta este mare: eu o spun cu privire la Cristos şi la Biserică" (Ef 5,31-32).

Misterul iubirii omeneşti, despre care fiecare epocă spune tot ceea ce se poate închipui fără a reuşi vreodată să spună totul, este împletită indisolubil cu iubirea lui Cristos faţă de Biserică. Iubirea omenească este luminată de lumina iubirii creştine; nu numai atât, iubirea omenească trăieşte în măsura în care se alimentează cu iubirea creştină. Este un obicei să ne imaginăm că iubirea dintre un bărbat şi o femeie să nu aibă nevoie de nici un adjectiv. Experienţa ne învaţă că iubirea cunoaşte totuşi nenumărate nuanţe şi foarte multe grade: nu toate iubirile sunt egale şi, conform unei dorinţe foarte răspândite încă, inimile nu caută pur şi simplu iubirea ci iubirea "adevărată". Iubirea unui cuplu de creştini nu este iubirea generic omenească, ci o iubire care-şi asumă totalitatea iubirii vestite şi trăite de Isus. Cum a iubit Isus? Ce fel de iubire a trăit el? Evanghelistul Ioan, ajungând la momentul culminant al povestirii sale, a arătat-o într-un mod pe cât de scurt pe atât de profund:

"Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (In 13,1).

Expresia până la sfârşit are o dublă semnificaţie: iubirea lui Isus este fără sfârşit, pentru totdeauna; iubirea lui Isus este până la sfârşit, până la gestul suprem şi insuperabil de a-şi da viaţa pentru ceilalţi. Voind să distingem culorile iubirii creştine, aşa cum se face cu lumina soarelui, am putea individualiza patru: iubirea creştină este totală, unică, veşnică şi rodnică. Iubirea creştină este în primul rând totală. Cristos i-a iubit pe ai săi dându-le lor şi pentru ei propria sa viaţă. Soţii creştini se iubesc unul pe altul cu toată fiinţa lor: trup şi suflet, carne şi spirit. Iubirea matrimonială a creştinilor este apoi unică. A voi să aparţii cu totul celuilalt înseamnă a nu fi al nimănui altcuiva. Vor mai fi şi ceilalţi în viaţa unui soţ, dar aşa cum este propriul soţ, aşa cum este propria soţie nu va fi nimeni. Un alt cuvânt pentru a spune că iubirea matrimonială este unică este să spui că este fidelă. Cristos nu şi-a retras niciodată iubirea sa, nici chiar în faţa trădării. Soţii creştini îşi promit fidelitate fără rezerve. Iubirea creştină este aşadar pentru totdeauna. Fidelitatea se desfăşoară în timp. Isus i-a iubit pe ai săi până la sfârşit. Doi soţi creştini se iubesc în orice timp şi fără timp. Iubirea lor nu este pe un anumit termen, ci indisolubilă. Iubirea creştină este în sfârşit rodnică. Iubirea nu poate fi cuprinsă, nu poate să nu se exprime. Unirea matrimonială exprimă prin excelenţă această rodnicie a iubirii, în mod imediat prin expresiile de iubire ale unuia pentru celălalt şi în mod cu totul special în naşterea de fii. În copii, iubirea celor doi îşi continuă drumul dincolo de ei înşişi. Fiii sunt rodul iubirii celor doi. Isus şi-a dat viaţa alor săi ca ei să trăiască fără sfârşit. Soţii creştini dau viaţă fiilor pentru ca iubirea care îi uneşte să nu aibă sfârşit. Dacă aceasta este iubirea creştină, atunci nu mai sună fals invitaţia adresată soţilor creştini care spune: Fiţi supuşi unii altora în frica lui Cristos (Ef 5,21). Supunerea este într-adevăr reciprocă, deci nu aşa cum s-a înţeles mult timp, soţia să fie supusă soţului, ci şi acesta din urmă să fie supus soţiei. Supunerea este apoi în frica lui Cristos, adică în fidelitatea respectuoasă faţă de stilul său de a iubi, drept pentru care dacă vreodată unul dintre soţi ar vrea să-l depăşească pe celălalt, ar putea face aceasta numai în măsura de a-şi da propria viaţă pentru el.

» înapoi la cuprins «