» înapoi la cuprins «

Iosif şi Maria: secretul înţelegerii

(Mt 1-2; Lc 1-2)

La baza vieţii de cuplu stă o bună înţelegere. Pentru a fi înţelegere este necesar ca membrii cuplului să vorbească un limbaj comun, fie că este vorba de cuvinte sau de gesturi. Alternativa este apariţia acelei incapacităţi de a se înţelege, care este prima crăpătură din atâtea rupturi tot mai frecvente în zilele noastre. De obicei, dificultatea de a se înţelege se manifestă mai întâi în încercarea de a-i impune celuilalt propriul limbaj, apoi în cearta inevitabilă care urmează şi, în sfârşit, în tăcerea care se lasă între cei doi. Tăcerea în cuplu pare să fie simptomul unei relaţii ajunse la capăt. Dar există tăcere şi tăcere. Pe lângă tăcerea încărcată de ostilitate sau de indiferenţă există, de exemplu, aşa cum descoperă foarte repede cei îndrăgostiţi, tăcerea plină de admiraţie sau încărcată de pasiune. Aşadar se pare că tăcerea în cuplu nu este numai un simptom îngrijorător. Printre cuplurile silenţioase străluceşte cel al Mariei şi al lui Iosif, care niciodată, rămânând la mărturia evangheliilor, nu se adresează direct unul altuia. Bineînţeles că evangheliştii nu erau preocupaţi să descrie relaţia celor doi iluştri părinţi, atenţia lor fiind îndreptată asupra fiului lor Isus. Şi totuşi acest fapt curios lasă să se intuiască un tip de tăcere adesea necunoscut şi oricum, rar întâlnit în viaţa de cuplu. Înţelegerea dintre Iosif şi Maria, grija plină de atenţie a lui pentru misterul vieţii ei, corespunderea ei promptă la iniţiativele lui nu sunt rodul cuvintelor: se înţeleg fără a-şi vorbi. Nu înseamnă că persoanele care se iubesc nu au momente magice de armonie spontană; dar astfel de momente le par fugitive, clipe care zboară fiind, înlocuite imediat de greutatea de a se înţelege. Există aşadar un secret pe care Maria şi Iosif îl lasă să se întrevadă. Secretul este că înţelegerea unui cuplu nu se bazează numai pe cuvinte şi gesturi reciproce, ci necesită şi tăcere şi, îndeosebi tăcere. În orice limbaj tăcerea între cuvinte este condiţia care permite să înţelegem discursul: acolo unde nu este pauză în vorbire se sfârşeşte prin a vorbi fără sens. Limba care se lungeşte transformă cuvintele în vorbărie, sunete fără conţinut. Cuvintele, dacă nu au un interval de tăcere între ele, se încalecă precum valurile mării, până ce devin un zgomot indistinct. Ceea ce este valabil pentru limbajul verbal, este valabil, aşa cum am spus despre Tobia şi Sara, şi pentru celelalte forme de limbaj, în mod deosebit pentru limbajul sexual: acolo unde nu cunoaşte opriri sau limite sfârşeşte prin a nu mai spune nimic - se consumă fără a fi împliniţi.

Iosif şi Maria, în mod cu totul special părând chiar straniu, ne amintesc că tăcerea este sânul în care creşte înţelegerea dintr-un cuplu. Cum poate să intre în armonie cu celălalt, cel care tace? Tăcerea lui Iosif şi a Mariei nu sunt goale. Tăcerea lui Iosif este umplută de mesaje divine care îi luminează alegerile, aşa cum citim în Evanghelia după sfântul Matei:

"Iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: «Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale»" (Mt 1,20-21).

Tăcerea Mariei este plină de gânduri care se nasc în interior, meditând asupra a ceea ce se întâmplă în viaţa ei personală şi familială:

"Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei" (Lc 2,19).

Amândoi trăiesc tăcerea, nu ca pe un spaţiu în care să se închidă, nu ca pe un zid înălţat încât celălalt să nu poată pătrunde, ci ca pe un timp al relaţiei cu Dumnezeu. Intuind că secretul vieţii lor personale şi conjugale are legătură cu Dumnezeu, nu întârzie să treacă prin Dumnezeu pentru a descoperi secretul cu privire la ei înşişi şi cu privire la celălalt. Relaţia cu Dumnezeu, relaţie pe care, printr-un cuvânt ce a devenit rar în vocabularul cuplului, o putem numi "rugăciune", stă la rădăcina înţelegerii unui cuplu. Ei, mai mult decât eforturilor solitare a celor doi, i se datorează realizarea visului lor originar de a deveni un singur trup (cf. Gen 2,24).

» înapoi la cuprins «