» înapoi la cuprins «

Tobia şi Ana: extenuarea vieţii de zi cu zi

(Tob 2)

Nu există persoană care să nu facă orice pentru persoana pe care o iubeşte. Probabil că pe aripile acestei dorinţe, o căsătorie poate fi visată şi apoi aleasă. De când ne căsătorim, zi de zi, lună de lună, an de an, sunt fără număr lucrurile care se fac pentru celălalt. Printre altele, munca iese în evidenţă prin cantitate şi oboseală. Munca în afara casei, dintotdeauna datoria soţului, iar astăzi aproape întotdeauna şi datoria soţiei, munca în casă, dintotdeauna misiunea soţiei, iar astăzi, foarte adesea, numai a ei. Tocmai munca în casă, tocmai acele lucruri pe care cineva le face pentru celălalt fără vreun alt motiv decât acela de a-l sluji, sfârşesc adesea prin a deveni motiv de mânie, de multe ori motiv de ceartă, nu de puţine ori motiv de separare. Certurile zilnice dintre soţ şi soţie nu sunt necunoscute Bibliei. Ana, într-o perioadă de boală a soţului Tobia (a devenit orb), caută să trăiască mai puţin rău datorită unor sacrificii. Foarte onestul Tobia, foarte preocupat de dreptate, în loc de recunoştinţă o acoperă pe soţia sa cu suspiciuni. Soţia rănită trece la contraatac.

"În timpul acela soţia mea Ana muncea în camerele sale cu plată ţesând lâna pe care o trimitea apoi stăpânilor şi primind în schimb plata... Când ea a tăiat bucata pe care a ţesut-o şi a trimis-o stăpânilor, ei, pe lângă plata completă i-au dăruit un ied pentru prânz. Când a intrat iedul în casa mea a început să behăie. Am chemat-o atunci pe soţia mea şi i-am spus: «De unde ai acest ied? Nu cumva a fost furat? Restituie-l stăpânilor căci nu avem dreptul să mâncăm nici un lucru furat». Ea mi-a spus: «Mi-a fost dat peste plata dreaptă». Dar eu nu credeam şi repetam să-l restituie stăpânilor şi din cauza aceasta roşeam din pricina ei. Atunci ea mi-a răspuns zicând: «Unde sunt pomenile tale? Unde sunt faptele tale bune? Iată, se observă bine din felul cum ai ajuns»" (Tob 2,11-14).

În faţa lucrului prea mult, adesea obositor, care se face pentru familie, se întâmplă nu numai să nu ţi se mulţumească, ci nici măcar să fii luat în seamă. Nu se întâmplă numai să dai mult şi să primeşti puţin, ci şi să dai totul şi să nu primeşti nimic. Iubirea matrimonială este ca o candelă: continuă să lumineze dacă uleiul ars este înlocuit; altfel, dacă se arde rezerva, se stinge. Nu poţi da fără să primeşti şi acest lucru nu este în contrast cu Biblia atunci când ne aminteşte că este o bucurie mai mare să dai decât să primeşti (Fap 20,35): până şi Isus a putut să dea totul pentru că a primit totul de la Tatăl. Se poate da viaţă unui copil doar pentru că cineva ne-a dat-o nouă. Soţ şi soţie, oricât de îndrăgostiţi ar rămâne unul de celălalt, sunt, ca orice bărbat şi femeie, ape fără izvor. Lipsiţi de izvor, epuizat fiind elanul iniţial al iubirii, sfârşesc prin a seca.

Ce anume alimentează iubirea reciprocă? Ce anume poate să împiedice ca prospeţimea iubirii celei noi să se ofilească în arătura vieţii de zi cu zi? În ciuda marii indiferenţe şi uşurătăţi religioase, şi astăzi multe căsătorii se nasc într-o biserică. Biserica, putând fi şi romantică şi împodobită pentru această ocazie, este, înainte de toate, locul în care iubirea omenească se scufundă în iubirea lui Dumnezeu. A sta în contact cu iubirea divină, a nu ne îndepărta de Biserică este resursa decisivă pentru a face ca iubirea omenească să fie alimentată, zi de zi, pentru totdeauna. Dar harul divin de la început este depozitat în intimitatea celor doi soţi: este datoria fiecăruia dintre cei doi să facă în aşa fel încât el să poată ţâşni din inima celuilalt. De aceea este de ajuns câteodată un mulţumesc, o privire, o gingăşie. Nu este vorba de a inventa cuvinte şi gesturi numai pentru a fi pe placul celuilalt (nu ar fi nimic rău în asta: iubirea nu e gratuită?); este vorba cel puţin să nu sufocăm cuvântul, să amânăm mulţumirea, să reţinem sărutul, atunci când este clar că celălalt a făcut ceva frumos pentru noi.

» înapoi la cuprins «