» înapoi la cuprins «

Ahab şi Izabela: complicitatea în rău

(1Rg 21)

Se spune că unirea face puterea şi acest lucru este valabil, bineînţeles, şi în viaţa de cuplu, unde aportul reciproc înjumătăţeşte oboseala fiecăruia şi dublează forţele celor doi. În timpuri ca ale noastre, marcate în mod difuz de neînţelegeri care nu de puţine ori sunt motiv de separare, s-ar părea că unirea conjugală este semnul excelent al reuşitei matrimoniale. Chiar aşa stau lucrurile? Biblia, aşa cum face adesea, ridică vălul a ceea ce apare spontan din întâmplările omeneşti, descoperind abisul răului în care poate să cadă un cuplu unit. Totul începe de la refuzul ferm pe care Ahab, regele Israelului îl primeşte de la un umil supus al său care nu vrea să-i cedeze mica sa vie adiacentă palatului. Se umple de resentimente şi frustrare sufletul regelui:

"A intrat în casă trist şi mâniat, din pricina cuvintelor, pe care i le spusese Nabot din Izreel: «Nu-ţi voi da moştenirea părinţilor mei!» Şi s-a culcat pe pat, şi-a întors faţa şi n-a mâncat nimic" (1Rg 21,4).

Nu scrie nicăieri că adulţii, care poate au responsabilităţi importante, nu sunt ca şi copiii. Şi nu în sensul inocenţei, ci în sensul capriciilor. Ar fi cu siguranţă înţelept în asemenea momente grele ca măcar celălalt soţ să rămână adult şi ca un bun părinte în raport cu fiul capricios să râdă copios sau să strige la el aşa cum se cuvine. Dar cum sunt mame şi taţi mereu gata să-i scuze şi să-i apere pe fii, chiar şi atunci când greşesc drumul, la fel sunt soţi care în numele onoarei proprii şi a cuplului, în loc să arunce apă pe foc, aruncă benzină. Şi astfel, la fel ca în cazul pe care-l studiem, dacă propunerea rea a soţului se opreşte, intervine soţia care, voinţei capricioase a soţului, adaugă hotărârea sa diabolică.

"Atunci Izabela, nevasta lui, i-a zis: «Oare nu domneşti tu acum peste Israel? Scoală-te, ia şi mănâncă şi fii cu inima veselă, căci eu îţi voi da via lui Nabot din Izreel»" (1Rg 21,7).

Amărăciunea soţului frânt de durere sau frustrat nu poate, desigur, să producă bucurie şi totuşi dorinţa de a-l face fericit sau incapacitatea de a-l vedea suferind nu sunt întotdeauna buni sfătuitori. Dreapta solidaritate se poate transforma chiar în complicitate în rău. Acesta este cazul regilor Israelului, unde resentimentul masculin şi perfidia feminină declanşează o forţă mortală.

"Izabela a scris scrisori în numele lui, le-a pecetluit cu pecetea lui Ahab şi le-a trimis bătrânilor şi dregătorilor care locuiau cu Nabot în cetatea lui. Iată ce a scris în aceste scrisori: «Vestiţi un post, puneţi pe Nabot în fruntea poporului, şi puneţi-i în faţă doi oameni de nimic, care să mărturisească astfel împotriva lui: ?Tu ai blestemat pe Dumnezeu şi pe împăratul!? Apoi scoateţi-l afară, împroşcaţi-l cu pietre şi să moară»" (1Rg 21,8-10).

Planul criminal al reginei se desfăşoară punctual, iar obiectivul cuplului de a uzurpa proprietatea legitimă a unui supus este atins.

"Când a auzit Izabela că Nabot fusese împroşcat cu pietre şi că murise, a zis lui Ahab: «Scoală-te şi ia în stăpânire via lui Nabot din Izreel, care n-a vrut să ţi-o dea pe preţ de argint; căci Nabot nu mai trăieşte, a murit». Ahab, auzind că a murit Nabot, s-a sculat să se coboare la via lui Nabot din Izreel ca s-o ia în stăpânire" (1Rg 21,15-16).

Ahab, care ar fi putut profita de refuzul legitim al supusului său pentru a se căi, primeşte în dar din partea răutăţii soţiei ceea ce singur nu avea curaj să ia. La fel ca la început în cazul lui Adam şi al Evei el nu rezistă ispitei ei. Injecţia de răutate pe care Izabela o introduce în cuplu îşi face efectul: Ahab (din păcate) îşi găseşte forţa de a face răul. Urmarea istorisirii povesteşte totuşi cum răul planificat al cuplului regal sfârşeşte prin a se distruge - şi în ce mod teribil! - pe sine. Dar, deşi ne oprim în acest punct la care am ajuns, putem trage o învăţătură preţioasă despre unitatea cuplului: unirea este bună în măsura în care tinde la bine; atunci când tinde spre rău, nu ar fi altceva decât o răutate ridicată la puterea a doua. Apoi binele, chiar şi cel al cuplului, este un bine autentic în măsura în care respectă drepturile celuilalt şi este benefic celorlalţi. Altfel, devine un egoism la pătrat.

» înapoi la cuprins «