» înapoi la cuprins «

Iosif şi soţia lui Putifar: preţul fidelităţii

(Gen 39)

Pe cât de depăşit este stereotipul masculului cuceritor, pe atât de straniu este şi astăzi ca un bărbat să renunţe să ia ca pradă o femeie care i se oferă.

Se poate considera, chiar dacă astăzi mai mult ca niciodată acest lucru apare o conduită de sfinţi, că nu este bine să cauţi aventuri; dar, atunci când ocazia se prezintă fără a o căuta, mai este normal să fugi? Acolo unde adulterul se prezintă nu ca iniţiativă proprie, ci ca ofertă din partea celuilalt (şi cazuri de acest gen sunt tot mai frecvente, mai ales la locul de muncă unde bărbaţi şi femei au multe posibilităţi de a sta împreună), mai putem rămâne fideli? Ceea ce i se întâmplă lui Iosif, majordom în casa egipteanului Putifar, din cauza soţiei acestuia, conţine toate elementele aventurilor amoroase de astăzi, dar şi un comportament neobişnuit.

"Iosif era frumos la statură, şi plăcut la chip. După câtăva vreme, s-a întâmplat că nevasta stăpânului său a pus ochii pe Iosif, şi a zis: «Culcă-te cu mine!». El n-a voit, şi a zis nevestei stăpânului său: «Vezi că stăpânul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă; mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?». Măcar că ea vorbea în toate zilele lui Iosif, el n-a voit să se culce şi să se împreuneze cu ea" (39,6-10).

Frumuseţea şi farmecul, înainte de a fi arte omeneşti, sunt darul lui Dumnezeu, gândite pentru ca bărbaţii şi femeile să nu fie indiferenţi unii faţă de alţii. Frumuseţea şi farmecul sunt stimuli pentru naşterea unei relaţii amoroase. Mult timp pedepsite ca fiind izvor de păcate, frumuseţea şi farmecul sunt azi exaltate până la punctul de a deveni unicul motiv care decide alegeri amoroase. Voinţa este sedusă de plăcere. Între "îmi place" şi "vreau" nu se face diferenţă. Rezistenţa lui Iosif la insistenţa întreprinzătoare a stăpânei contestă echivalenţa dintre ceea ce este plăcut şi ceea ce este bun şi, scoate la lumină ceea ce adesea se ignoră fără nici o atenţie: încrederea celui care este trădat, asemenea lui Putifar.

Adulterul nu se limitează la infidelitatea celui care îl comite, ci comportă trădarea celui care îl suferă. Până la ce punct trebuie să respect căsătoria celorlalţi? Să vedem urmarea istoriei lui Iosif.

"Într-o zi, când intrase în casă, ca să-şi facă lucrul, şi când nu era acolo nici unul dintre oamenii casei, ea l-a apucat de haină, zicând: «Culcă-te cu mine!» El i-a lăsat haina în mână, şi a fugit afară din casă" (39,11-12).

Există situaţii în care iresponsabilitatea celuilalt (pe care, oricum, numai Dumnezeu îl poate judeca!) cere de la cel care este implicat un supliment de responsabilitate. Nu este deloc uşor să nu te laşi cuprins, mai ales pentru că avansurile ar putea fi asumate ca un alibi pentru a se scuza pe sine. "E numai vina sa!", insinuează ispita interioară celui care este ispitit în exterior. Iar pentru a depăşi ispita interioară, cea mai vicleană şi mai periculoasă, nu rămâne în anumite momente grave decât să facem ceea ce ne cer regulile înţelepte ale tradiţiei morale, prea adesea judecată ca fiind bigotă, adică să fugim de ocaziile care duc la păcat. Fuga de răul adulterului pentru a salva binele unei căsătorii poate să ceară şi să plătim un preţ. Preţul plătit de Iosif nu este deloc indiferent.

"Când a văzut ea că-i lăsase haina în mână, şi fugise afară... a pus haina lui Iosif lângă ea până s-a întors acasă stăpânul lui. Atunci i-a vorbit astfel: «Robul acela evreu, pe care ni l-ai adus, a venit la mine ca să-şi bată joc de mine. Şi cum am ridicat glasul şi am ţipat, şi-a lăsat haina lângă mine şi a fugit afară». După ce a auzit cuvintele nevestei sale, care-i zicea: «Iată ce mi-a făcut robul tău», stăpânul lui Iosif s-a mâniat foarte tare. A luat pe Iosif, şi l-a aruncat în temniţă în locul unde erau închişi întemniţaţii împăratului; şi astfel Iosif a stat acolo, în temniţă" (39,13.16-20).

S-ar putea observa că dacă preţul binelui este foarte scump, atunci este un preţ nedrept. Dar cel care cedează răului, de teamă să nu plătească un preţ prea mare, nu are idee cât de preţios este binele lăsat la o parte şi cât de amar este preţul daunei provocate.

» înapoi la cuprins «