Catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfântul Paul
miercuri, 22 octombrie 2008

Sfântul Paul (9)
Importanţa cristologiei: preexistenţa şi întruparea

Iubiţi fraţi şi surori,
În catehezele din săptămânile trecute am meditate despre "convertirea" sfântului Paul, rod al întâlniri personale cu Isus răstignit şi înviat, şi ne-am întrebat care a fost relaţia apostolului neamurilor cu Isus pământesc. Astăzi aş vrea să vorbesc despre învăţătura pe care sfântul Paul ne-a lăsat-o despre centralitatea lui Cristos înviat în misterul mântuirii, despre cristologia sa. Într-adevăr, Isus Cristos înviat, "înălţat mai presus de orice nume", se află în centrul oricărei reflecţii a lui. Cristos este pentru apostol criteriul de evaluare a evenimentelor şi a lucrurilor, scopul oricărui efort pe care el îl face pentru a vesti evanghelia, marea pasiune care-i susţine paşii pe drumurile lumii. Şi e vorba de un Cristos viu, concret: Cristos - spune Paul - "care m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine" (Gal 2,20). Această persoană care mă iubeşte, cu care pot să vorbesc, care mă ascultă şi-mi răspunde, acesta este realmente principiul pentru a înţelege lumea şi pentru a găsi drumul în istorie.

Cine a citit scrierile sfântului Paul ştie bine că el nu s-a preocupat să relateze fiecare fapt în care se împarte viaţa lui Isus, chiar dacă putem să ne gândim că în catehezele sale a povestit mult mai mult despre Isus prepascal decât scrie el în scrisori, care sunt avertizări în situaţii precise. Intenţia sa pastorală şi teologică era aşa de orientată spre edificarea comunităţilor care se năşteau, încât era spontan pentru el să concentreze totul în vestirea lui Isus Cristos ca "Domn", viu acum, şi prezent acum în mijlocul discipolilor săi. De aici esenţialitatea caracteristică a cristologiei pauline, care dezvoltă profunzimile misterului cu o preocupare constantă şi precisă: desigur, să-l vestească pe Isus viu, învăţătura sa, dar mai ales să vestească realitatea centrală a morţii şi învierii sale, ca şi culme a existenţei pământeşti şi rădăcină a dezvoltării ulterioare a întregii credinţe creştine, a întregii realităţi a Bisericii. Pentru apostol învierea nu este un eveniment de sine stătător, despărţit de moarte: Cel Înviat este mereu cel care, înainte, a fost răstignit. Şi ca Înviat el poartă rănile sale: pătimirea este prezentă în el şi se poate spune împreună cu Pascal că el este suferind până la sfârşitul lumii, deşi este Cel Înviat şi trăieşte împreună cu noi şi pentru noi. Paul a înţeles această identitate a Celui Înviat cu Cristos răstignit la întâlnirea pe drumul Damascului: în acel moment i s-a revelat cu claritate încât răstignitul este Cel Înviat şi Cel Înviat este cel răstignit, care-i spune lui Paul: "De ce mă persecuţi?" (Fap 9,4). Paul îl persecută pe Cristos în Biserică şi atunci înţelege că crucea este "un blestem al lui Dumnezeu" (Dt 21,23), dar sacrificiu pentru răscumpărarea noastră.

Apostolul contemplă fascinat secretul ascuns al Celui răstignit şi Înviat şi prin suferinţele experimentate de Cristos în omenitatea sa (dimensiunea pământească) ajunge la acea existenţă veşnică în care el este una cu Tatăl (dimensiunea pre-temporală): "Când a venit împlinirea timpului - scrie el - Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea" (Gal 4,4-5). Aceste două dimensiuni, preexistenţa veşnică la Tatăl şi coborârea Domnului prin întrupare, sunt vestite deja în Vechiul Testament, în figura Înţelepciunii. Găsim în cărţile sapienţiale ale Vechiului Testament câteva texte care preamăresc rolul Înţelepciunii preexistente creaţiei lumii. În acest sens trebuie citite texte ca acesta din Ps 90: "Mai înainte de a se fi născut munţii, mai înainte să fi fost plămădit pământul şi lumea, din vecie şi până în vecie tu eşti Dumnezeu" (v. 2); sau texte ca acela care vorbeşte despre Înţelepciunea creatoare: "Domnul m-a creat ca început al activităţii sale, înainte de orice lucrare a lui, la început. Din veşnicie am fost formată, încă de la început, de la începuturile pământului" (Prov 8,22-23). Sugestiv este şi elogiul Înţelepciunii, conţinut în cartea omonimă: "Înţelepciunea se extinde cu putere de la un capăt la altul al pământului şi conduce universul în mod minunat" (Înţ 8,1).

Aceleaşi texte sapienţiale care vorbesc despre preexistenţa veşnică a Înţelepciunii vorbesc şi despre coborârea, despre înjosirea acestei Înţelepciuni, care şi-a făcut un cort printre oameni. Astfel simţim deja răsunând cuvintele din Evanghelia după Ioan, care vorbeşte despre cortul de carne al Domnului. Şi-a făcut un cort în Vechiul Testament: aici este indicat templul, cultul conform "Torei"; dar din punctul de vedere al Noului Testament putem înţelege că acesta era numai prefigurare a cortului mult mai real şi semnificativ: cortul de carne al lui Cristos. Şi vedem deja în cărţile din Vechiul Testament că această înjosire a Înţelepciunii, coborârea sa în trup, implică şi posibilitatea ca ea să fie refuzată. Sfântul Paul, dezvoltând cristologia sa, aminteşte şi face referinţă tocmai la această perspectivă sapienţială: recunoaşte în Isus înţelepciunea veşnică existentă din totdeauna, înţelepciunea care coboară şi-şi face un cort printre noi şi astfel el poate să-l descrie pe Cristos, ca "puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu", poate să spună că Cristos a devenit pentru noi, "a fost făcut de Dumnezeu înţelepciunea, dreptatea, sfinţenia şi mântuirea" (1Cor 1,24.30). În mod asemănător Paul clarifică faptul că, la fel ca Înţelepciunea, Cristos poate să-şi creeze în planurile lui Dumnezeu o situaţie paradoxală, crucea, care se va transforma în cale de mântuire pentru tot neamul omenesc.

O dezvoltare ulterioară a acestui ciclu sapienţial, care vede Înţelepciunea înjosindu-se pentru a fi apoi înălţată în pofida refuzului, este în vestitul imn conţinut în Scrisoarea către Filipeni (cf. 2,6-11). E vorba de unul din textele cele mai înalte din tot Noul Testament. Exegeţii în cea mai mare majoritate sunt unanimi de acum că această pericopă prezintă o compoziţie precedentă textului din Scrisoarea către Filipeni. Acesta este un fapt de mare importanţă, deoarece înseamnă că iudeo-creştinismul, înainte de sfântul Paul, credea în divinitatea lui Isus. Cu alte cuvinte, credinţa în divinitatea lui Isus nu este o invenţie elenistă, apărută mult după viaţa pământească a lui Isus, o invenţie care, uitând de omenitatea sa, l-ar fi divinizat; în realitate vedem că primul iudeo-creştinism credea în divinitatea lui Isus, ba chiar putem spune, apostolii înşişi, în marile momente ale vieţii învăţătorului lor, au înţeles că el era Fiul lui Dumnezeu, aşa cum a spus sfântul Petru la Cezareea lui Filip: "Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu" (Mt 16,16). Dar să ne întoarcem la imnul din Scrisoarea către Filipeni. Structura acestui text poate să fie împărţită în trei strofe, care ilustrează momentele principale ale parcursului făcut de Cristos. Preexistenţa sa este exprimată de cuvintele: "El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu" (v. 6); urmează apoi înjosirea voluntară a Fiului în strofa a doua: "S-a despuiat pe sine luând firea sclavului" (v. 7), până la umilirea de sine "făcându-se ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce" (v. 8). A treia strofă a imnului vesteşte răspunsul Tatălui la umilirea Fiului: "Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume" (v. 9). Ceea ce uimeşte este contrastul între înjosirea radicală şi următoarea glorificare în gloria lui Dumnezeu. Este evident că această a doua strofă este în contrast cu pretenţia lui Adam care voia să devină Dumnezeu de la sine, este în contrast şi cu gestul constructorilor turnului Babel care voiau să edifice singuri puntea spre cer şi să se facă pe ei înşişi divinităţi. Însă această iniţiativă a mândriei s-a terminat în autodistrugere: nu se ajunge în felul acesta la cer, la adevărata fericire, la Dumnezeu. Gestul Fiului lui Dumnezeu este exact contrariul: nu mândria, ci umilinţa, care este realizare a iubirii şi iubirea este divină. Iniţiativa de înjosire, de umilinţă radicală a lui Cristos, cu care contrastează mândria umană, este realmente expresie a iubirii divine; după ea urmează acea ridicare la cer la care Dumnezeu ne atrage cu iubirea sa.

În afară de Scrisoarea către Filipeni, există alte locuri din literatura paulină în care temele preexistenţei şi coborârii Fiului lui Dumnezeu pe pământ sunt legate între ele. O reafirmare a asimilării între Înţelepciune şi Cristos, cu toate dezvoltările cosmice şi antropologice unite, se găseşte în prima Scrisoare către Timotei: "El s-a arătat în trup, a fost justificat în Duh, a apărut îngerilor, a fost predicat printre păgâni, a fost crezut în lume, a fost ridicat în glorie" (3,16). Mai ales pe aceste premise se poate defini mai bine funcţia lui Cristos ca mijlocitor unic, pe fondul unicului Dumnezeu din Vechiul Testament (cf. 1Tim 2,5 în relaţie cu Is 43,10-11; 44,6). Cristos este adevărata punte care ne conduce la cer, la comuniunea cu Dumnezeu.

Şi în sfârşit, numai o aluzie la ultimele dezvoltări ale cristologiei sfântului Paul în Scrisorile către Coloseni şi către Efeseni. În prima, Cristos este calificat ca "primul născut dintre toate creaturile" (1,15-20). Acest cuvânt "primul născut" implică faptul că primul dintre mulţi fii, primul dintre mulţi fraţi şi surori, a coborât pentru a ne atrage şi a ne face fraţi şi surori. În Scrisoarea către Efeseni găsim o frumoasă expunere a planului divin al mântuirii, când Paul spune că în Cristos, Dumnezeu voia să recapituleze toate (cf. Ef 1,23). Cristos este recapitularea a toate, rezumă toate şi ne conduce la Dumnezeu. Şi astfel ne implică într-o mişcare de coborâre şi de înălţare, invitându-ne să participăm la umilinţa sa, adică la iubirea sa faţă de aproapele, pentru a fi astfel părtaşi şi de glorificarea sa, devenind împreună cu el fii în Fiul. Să ne rugăm ca Domnul să ne ajute să ne conformăm umilinţei sale, iubirii sale, pentru a fi făcuţi părtaşi astfel de divinizarea sa.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu