Catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfântul Paul
miercuri, 3 septembrie 2008

Sfântul Paul (3)
"Convertirea" sfântului Paul

Iubiţi fraţi şi surori,
Cateheza de astăzi va fi dedicată experienţei pe care a avut-o sfântul Paul pe drumul Damascului şi deci aceleia care în mod obişnuit se numeşte convertirea sa. Chiar pe drumul Damascului, în primii 30 de ani din secolul I şi după o perioadă în care persecutase Biserica, a avut loc momentul decisiv din viaţa lui Paul. Asupra acestui moment s-a scris mult şi desigur din diferite puncte de vedere. Este sigur că acolo a avut loc o cotitură, ba chiar o răsturnare a perspectivei. Atunci el, pe neaşteptate, a început să considere "pierdere" şi "gunoi" tot ceea ce înainte constituia pentru el idealul maxim, aproape motivul de a fi al existenţei sale (cf. Fil 3,7-8). Ce s-a întâmplat?

În această privinţă avem două tipuri de izvoare. Primul tip, cel mai cunoscut, sunt relatările făcute de Luca, care de trei ori povesteşte evenimentul în Faptele Apostolilor (cf. 9,1-19; 22,3-21; 26,4-23). Cititorul mediu este tentat probabil să se oprească prea mult asupra unor detalii, cum ar fi lumina din cer, căderea pe pământ, glasul care cheamă, noua stare de orbire, vindecarea prin căderea solzilor din ochi şi postul. Însă toate aceste detalii se referă la centrul evenimentului: Cristos înviat apare ca o lumină splendidă şi-i vorbeşte lui Saul, transformă gândirea lui şi însăşi viaţa lui. Strălucirea Celui Înviat îl face orb: apare astfel şi în exterior ceea ce era realitatea sa interioară, orbirea sa faţă de adevăr, faţă de lumina care este Cristos. Şi apoi "da"-ul său definitiv spus lui Cristos prin Botez redeschide din nou ochii săi, îl face realmente să vadă.

În Biserica antică, Botezul era numit şi "iluminare", pentru că acest sacrament dă lumina, face realmente să vedem. Ceea ce se indică astfel în mod teologic, în Paul se realizează şi fizic: vindecat de orbirea sa interioară, el vede bine. Aşadar, sfântul Paul a fost transformat nu de o gândire, ci de un eveniment, de prezenţa irezistibilă a Celui Înviat, de care nu va putea niciodată să se îndoiască după aceea, aşa de puternică a fost claritatea evenimentului, a acestei întâlniri. Ea a schimbat în mod fundamental viaţa lui Paul; în acest sens se poate şi trebuie să se vorbească de o convertire. Această întâlnire este centrul relatării sfântului Luca, care este foarte posibil să fi folosit o relatare apărută probabil în comunitatea din Damasc. Acest lucru ni-l reprezintă coloritul local dat de prezenţa lui Anania şi de numele atât al străzii cât şi al proprietarului casei în care a stat Paul (cf. Fap 9,11).

Al doilea tip de izvoare despre convertire este constituit de înseşi scrisorile sfântului Paul. El nu a vorbit niciodată în detaliu despre acest eveniment, deoarece cred că se putea presupune că toţi cunoşteau esenţialul acestei istorii a lui, toţi ştiau că din persecutor a fost transformat în apostol fervent al lui Cristos. Şi asta s-a întâmplat nu ca urmare a unei reflecţii proprii, ci a unui eveniment puternic, a unei întâlniri cu Cel Înviat. Deşi nu vorbeşte despre detalii, el aminteşte de mai multe ori despre acest fapt foarte important, anume că şi el este martor al învierii lui Isus, a cărei revelare a primit-o în mod nemijlocit de la Isus însuşi, împreună cu misiunea de apostol. Textul cel mai clar despre acest punct se găseşte în relatarea sa despre ceea ce constituie centrul istoriei mântuirii: moartea şi învierea lui Isus şi apariţiile în faţa martorilor (cf. 1Cor 15). Prin cuvinte din tradiţia foarte veche, pe care şi el a primit-o de la Biserica din Ierusalim, spune că Isus mort, răstignit, îngropat, înviat, apare, după înviere, lui Chefa, adică lui Petru, apoi celor doisprezece, apoi la cinci sute de fraţi care în acea vreme trăiau încă în cea mai mare parte, apoi lui Iacob, apoi tuturor apostolilor. Şi la această relatare primită de la tradiţie adaugă: "Ultimului dintre toţi, mi s-a arătat şi mie" (1Cor 15,8). Astfel lasă să se înţeleagă că acesta este fundamentul apostolatului său şi al noii sale vieţi. Există şi alte texte în care apare acelaşi lucru: "Prin Isus Cristos am primit har şi misiunea apostolică" (cf. Rom 1,5); de asemenea: "Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?" (1Cor 9,1), cuvinte prin care el face aluzie la un lucru pe care-l ştiu toţi. Şi în sfârşit textul cel mai răspândit se găseşte în Gal 1,15-17: "Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor, imediat, fără să mă sfătuiesc cu cineva. Şi fără să urc la Ierusalim, la cei care erau apostoli înaintea mea, am mers în Arabia, apoi m-am întors din nou la Damasc". În această "autoapologie" subliniază cu hotărâre că şi el este adevărat martor al Celui Înviat, are o proprie misiune primită în mod nemijlocit de la Cel Înviat.

Astfel putem vedea că cele două izvoare, Faptele Apostolilor şi scrisorile sfântului Paul, converg şi sunt de acord cu privire la punctul fundamental: Cel Înviat i-a vorbit lui Paul, l-a chemat la apostolat, a făcut din el un adevărat apostol, martor al învierii, cu misiunea specială de a vesti evanghelia păgânilor, lumii greco-romane. Şi în acelaşi timp Paul a învăţat că, în pofida aspectului nemijlocit al raportului său cu Cel Înviat, el trebuie să intre în comuniunea Bisericii, trebuie să primească Botezul, trebuie să trăiască în sintonie cu ceilalţi apostoli. Numai în această comuniune cu toţi el va putea să fie un adevărat apostol, aşa cum scrie în mod explicit în prima Scrisoare către Corinteni: "Atât eu, cât şi ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel aţi crezut" (1Cor 15,11). Există o singură vestire a Celui Înviat, pentru că Isus Cristos este unul singur.

După cum se vede, în toate aceste texte Paul nu interpretează niciodată acest moment ca un fapt de convertire. Pentru ce? Există multe ipoteze, însă pentru mine motivul este foarte clar. Această cotitură din viaţa sa, această transformare a întregii sale fiinţe nu a fost rodul unui proces psihologic, al unei maturizări sau evoluţii intelectuale şi morale, ci a venit din exterior, nu a fost rodul gândirii sale, ci al întâlnirii cu Cristos Isus. În acest sens nu a fost pur şi simplu o convertire, o maturizare a "eului" său, ci a fost moarte şi înviere pentru el însuşi: a murit o existenţă a sa şi s-a născut alta nouă cu Cristos înviat. În nici un alt mod nu se poate explica această reînnoire a lui Paul. Toate analizele psihologice nu pot să clarifice şi să rezolve problema. Numai evenimentul, întâlnirea puternică cu Isus Cristos, este cheia pentru a înţelege ce s-a întâmplat: moarte şi înviere, reînnoire din partea Celui care s-a arătat şi a vorbit cu el. În acest sens mai profund putem şi trebuie să vorbim de convertire. Această întâlnire este o reală reînnoire care a schimbat toţi parametrii săi. Acum poate să spună ceea ce înainte era esenţial şi fundamental pentru el, a devenit pentru el "gunoi"; nu mai este "câştig", ci pierdere, pentru că de acum contează numai viaţa în Cristos.

Totuşi nu trebuie să credem că Paul a fost aşa de închis într-un eveniment orb. Este adevărat contrarul, deoarece Cristos înviat este lumina adevărului, lumina lui Dumnezeu însuşi. Acest lucru a lărgit inima sa, l-a făcut deschis pentru toţi. În acest moment nu a pierdut ceea ce era bun şi adevărat în viaţa sa, în moştenirea sa, ci a înţeles în mod nou înţelepciunea, adevărul, profunzimea legii şi a profeţilor, le-a reconsiderat în mod nou. În acelaşi timp, raţiunea sa s-a deschis la înţelepciunea păgânilor; deschizându-se lui Cristos cu toată inima, a devenit capabil de un dialog amplu cu toţi, a devenit capabil să se facă totul pentru toţi. Astfel putea realmente să fie apostolul păgânilor.

Venind acum la noi înşine, ne întrebăm ce înseamnă asta pentru noi? Înseamnă că şi pentru noi creştinismul nu este o nouă filozofie sau o nouă morală. Creştini suntem numai dacă-l întâlnim pe Cristos. Desigur, el nu ni se arată în acest mod irezistibil, luminos, aşa cum a făcut cu Paul pentru a face din el apostolul tuturor neamurilor. Dar şi noi putem să-l întâlnim pe Cristos, în citirea Sfintei Scripturi, în rugăciune, în viaţa liturgică a Bisericii. Putem să atingem inima lui Cristos şi să simţim că el atinge inima noastră. Numai în această relaţie personală cu Cristos, numai în această întâlnire cu Cel Înviat devenim realmente creştini. Şi astfel se deschide raţiunea noastră, se deschide toată înţelepciunea lui Cristos şi toată bogăţia adevărului. Deci să-l rugăm pe Domnul pentru ca să ne lumineze, pentru ca să ne dăruiască în lumea noastră întâlnirea cu prezenţa sa: şi astfel să ne dea o credinţă vie, o inimă deschisă, o mare iubire faţă de toţi, capabilă să reînnoiască lumea.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu