Catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfântul Paul
miercuri, 27 august 2008

Sfântul Paul (2)
Viaţa sfântului Paul înainte şi după Damasc

Iubiţi fraţi şi surori,
În ultima cateheză înainte de vacanţă - în urmă cu două luni, în primele zile ale lunii iulie - începusem o nouă serie de tematici cu ocazia Anului Paulin, luând în considerare lumea în care a trăit sfântul Paul. Astăzi aş vrea să reiau şi să continui reflecţia despre apostolul neamurilor, propunând o scurtă biografie. Deoarece vom dedica miercurea viitoare evenimentului extraordinar care a avut loc pe drumul Damascului, convertirea lui Paul, cotitură fundamentală a existenţei sale ca urmare a întâlnirii cu Cristos, astăzi ne oprim pe scurt asupra ansamblului vieţii sale. Extremele biografice ale lui Paul le avem în Scrisoarea către Filemon, în care el se declară "bătrân" (Flm 9: presbytes), respectiv în Faptele Apostolilor, care în momentul uciderii cu pietre a lui Ştefan îl califică "tânăr" (7,58: neanias). Cele două desemnări sunt desigur generice, dar, conform calculelor antice, "tânăr" era calificat omul în vârstă de circa treizeci de ani, în timp ce "bătrân" era spus atunci când ajungea pe la şaizeci de ani. În termeni absoluţi, data naşterii lui Paul depinde în mare parte de datarea din Scrisoarea către Filemon. În mod tradiţional, redactarea sa este plasată în timpul detenţiei romane, la jumătatea anilor 60. Paul s-ar fi născut în anul 8, deci ar fi avut mai mult sau mai puţin şaizeci de ani, în timp ce în momentul uciderii cu pietre a lui Ştefan el avea 30 de ani. Aceasta ar trebui să fie cronologia corectă. Şi celebrarea Anului Paulin pe care-o facem urmează tocmai această cronologie. A fost ales anul 2008 gândindu-ne la o naştere mai mult sau mai puţin în anul 8. În orice caz, el s-a născut la Tars în Cilicia (cf. Fap 22,3). Oraşul era sediul administrativ al regiunii şi în anul 51 î.C. l-a avut ca proconsul nici mai mult nici mai puţin, pe Marcu Tuliu Cicero, în timp ce după zece ani, în anul 41, Tars a fost locul primei întâlniri dintre Marc Antoniu şi Cleopatra. Evreu din diaspora, el vorbea greaca, deşi avea un nume de origine latină, de altfel derivat prin asonanţă din originarul ebraic Saul/Saulos, şi avea cetăţenie romană (cf. Fap 22,25-28). Deci Paul este încadrat la graniţa a trei culturi diferite - romană, greacă, ebraică - şi probabil şi din această cauză era disponibil la deschideri universaliste rodnice, la o mediere între culturi, la o adevărată universalitate. El a învăţat şi o muncă manuală, probabil derivată de la tatăl său, care consta în meseria de "confecţioner de corturi" (cf. Fap 18,3: skenopoios), care trebuie înţeleasă probabil ca prelucrător al lânii de capră sau al fibrelor de in pentru a face din ele rogojini sau corturi (cf. Fap 20,33-35). Pe la 12-13 ani, vârsta la care băiatul evreu devine bar mitzva ("fiul preceptului"), Paul a părăsit Tarsul şi s-a mutat la Ierusalim pentru a fi educat la picioarele rabinului Gamaliel cel Bătrân, nepot al marelui rabin Hillel, conform celor mai rigide norme ale fariseismului şi dobândind un mare zel pentru Tora mozaică (cf. Gal 1,14; Fil 3,5-6; Fap 22,3; 23,6; 26,5).

Pe baza acestei ortodoxii profunde pe care a învăţat-o la şcoala lui Hillel, în Ierusalim, întrevede în noua mişcare care făcea referinţă la Isus din Nazaret un pericol, o ameninţare pentru identitatea iudaică, pentru adevărata ortodoxie a părinţilor. Acest lucru explică faptul că el a "persecutat Biserica lui Dumnezeu" cu îndârjire, aşa cum va admite de trei ori în scrisorile sale (1Cor 15,9; Gal 1,13; Fil 3,6). Chiar dacă nu este uşor să ne imaginăm concret în ce consta această persecuţie, atitudinea sa a fost oricum una de intoleranţă. Aici se plasează evenimentul din Damasc, asupra căruia ne vom întoarce în următoarea cateheză. Este sigur faptul că, începând din acel moment, viaţa sa s-a schimbat şi el a devenit un apostol neobosit al evangheliei. De fapt, Paul a intrat în istorie mai mult pentru ce a făcut ca şi creştin, ba chiar ca apostol, decât ca fariseu. În mod tradiţional se subîmparte activitatea sa apostolică pe baza celor trei călătorii misionare, la care s-a adăugat a patra călătorie la Roma ca prizonier. Toate sunt relatate de Luca în Faptele Apostolilor. Însă, cu privire la cele trei călătorii misionare trebuie să se deosebească prima de celelalte două.

De fapt, la prima (cf. Fap 13-14), Paul nu a avut responsabilitatea directă, care a fost încredinţată în schimb cipriotului Barnaba. Împreună ei au plecat de la Antiohia, trimişi de acea Biserică (cf. Fap 13,1-3) şi, după ce au ridicat ancora din portul Seleucia pe coasta siriană, au străbătut insula Cipru de la Salamina la Pafos; de aici au ajuns la coastele meridionale ale Anatoliei, astăzi Turcia, şi au ajuns în oraşele Attalia, Perge din Pamfilia, Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra şi Derbe, de unde s-au întors la punctul de plecare. Astfel s-a născut Biserica popoarelor, Biserica păgânilor. Şi între timp, mai ales la Ierusalim, apăruse o discuţie dură: până la ce punct aceşti creştini care proveneau din păgânism erau obligaţi să intre şi în viaţa şi în legea lui Israel (diferite reguli şi prescrieri care separă Israelul de restul lumii), pentru a fi părtaşi realmente de promisiunile profeţilor şi pentru a intra efectiv în moştenirea lui Israel. Pentru a rezolva această problemă fundamentală pentru naşterea Bisericii viitoare s-a reunit la Ierusalim aşa-numitul Conciliu al apostolilor, pentru a decide cu privire la această problemă de care depindea naşterea efectivă a unei Biserici universale. Şi a fost decis să nu se impună păgânilor convertiţi respectarea legii mozaice (cf. Fap 15,6-30): adică nu erau obligaţi la normele iudaismului; singura necesitate era să fie ai lui Cristos, să trăiască cu Cristos şi conform cuvintelor sale. Astfel, fiind ai lui Cristos, erau şi ai lui Abraham, ai lui Dumnezeu şi părtaşi de toate promisiunile sale. După acest eveniment decisiv, Paul s-a despărţit de Barnaba, l-a ales pe Sila şi a început a doua călătorie misionară (cf. Fap 15,36-18,22). După ce a trecut prin Siria şi Cilicia, a revăzut oraşul Listra, unde l-a luat cu sine pe Timotei (figură foarte importantă din Biserica ce se năştea, fiu al unei evreice şi al unui păgân), şi l-a circumcis, a străbătut Anatolia centrală şi a ajuns în oraşul Troas pe coasta de nord a Mării Egee. Aici a avut loc din nou un eveniment important: în vis a văzut un macedonean de cealaltă parte a mării, adică în Europa, care spunea: "Vino şi ajută-ne şi pe noi!". Era Europa viitoare care cerea ajutorul şi lumina evangheliei. Stimulat de această viziune, a intrat în Europa. De aici, a pornit pe mare spre Macedonia intrând astfel în Europa. După ce a debarcat la Neapoli, a ajuns la Filipi, unde a întemeiat o frumoasă comunitate, apoi a trecut la Tesalonic şi, plecând de aici datorită dificultăţilor pe care i le-au provocat iudeii, a trecut prin Bereea, ajungând la Atena. În această capitală a culturii greceşti antice a predicat, mai întâi în Agora şi apoi în Areopag, păgânilor şi grecilor. Şi discursul de la Areopag, prezentat în Faptele Apostolilor, este modelul cum se traduce evanghelia în cultura greacă, cum să-i facă pe greci să înţeleagă că acest Dumnezeu al creştinilor, al evreilor, nu era un Dumnezeu străin de cultura lor, ci Dumnezeul necunoscut aşteptat de ei, adevăratul răspuns la cele mai profunde întrebări ale culturii lor. Apoi de la Atena a ajuns la Corint, unde a stat un an şi jumătate. Şi aici avem un eveniment foarte sigur din punct de vedere cronologic, cel mai sigur din toată biografia sa, pentru că în timpul acestei prime şederi la Corint el a trebuit să se prezinte în faţa guvernatorului provinciei senatoriale din Ahaia, proconsulul Galion, acuzat de un cult ilegitim. Despre acest Galion şi despre timpul său la Corint există o inscripţie antică găsită la Delfi, unde se spune că era proconsul la Corint între anii 51-53. Deci aici avem o dată absolut sigură. Şederea lui Paul la Corint a avut loc în anii aceia. Prin urmare putem presupune că a sosit mai mult sau mai puţin în anul 50 şi a rămas până în anul 52. Apoi, de la Corint, trecând prin Cancreea, port oriental al oraşului, s-a îndreptat spre Palestina ajungând la Cezareea Maritimă, de unde a urcat la Ierusalim pentru a se întoarce apoi la Antiohia.

A treia călătorie misionară (cf. Fap 18,23-21,16) a început tot la Antiohia, care devenise punctul de origine a Bisericii păgânilor, a misiunii către păgâni, şi era şi locul unde s-a născut termenul "creştini". Aici pentru prima dată, ne spune sfântul Luca, adepţii lui Isus au fost numiţi "creştini". De aici Paul s-a îndreptat direct spre Efes, capitala provinciei din Asia, unde a stat timp de doi ani, desfăşurând o slujire care a avut repercusiuni rodnice asupra regiunii. De la Efes Paul a scris scrisorile către Tesaloniceni şi către Corinteni. Însă populaţia oraşului a fost aţâţată împotriva lui de către argintarii locali, care vedeau cum scad profiturile lor datorită reducerii cultului lui Artemis (templul dedicat ei la Efes, Artemysion, era una din cele şapte minuni ale lumii antice); de aceea, el a trebuit să fugă spre nord. După ce a străbătut din nou Macedonia, a coborât din nou în Grecia, probabil la Corint, rămânând acolo trei luni şi scriind celebra Scrisoare către Romani.

De aici s-a întors pe acelaşi drum: a trecut din nou prin Macedonia, în corabie a ajuns la Troas şi apoi, mergând în trecere în insulele Mitilene, Chios, Samos, a ajuns la Milet unde a ţinut un discurs important bătrânilor Bisericii din Efes, făcând un portret al păstorului adevărat al Bisericii (cf. Fap 20). De aici a pornit din nou îndreptându-se spre Tir, de unde a ajuns la Cezareea Maritimă pentru a urca încă o dată la Ierusalim. Aici a fost arestat pe baza unei înţelegeri greşite: unii iudei i-au considerat păgâni pe alţi iudei de origine greacă, introduşi de către Paul în zona templului rezervată numai israeliţilor. Condamnarea la moarte, prevăzută pentru acest lucru, nu a fost aplicată datorită intervenţiei tribunului roman aflat de gardă în zona templului (cf. Fap 21,27-36); acest lucru a avut loc în timp ce în Iudeea era proconsul imperial Antoniu Felix. După ce a trecut o perioadă de detenţie (a cărei durată este discutată), şi Paul, ca şi cetăţean roman, făcând apel la Cezar (care pe atunci era Nero), următorul procurator Porcius Festus l-a trimis la Roma sub pază militară.

Călătoria spre Roma a atins insulele mediteraneene Creta şi Malta şi apoi oraşele Siracuza, Reggio Calabria şi Pozzuoli. Creştinii din Roma i-au ieşit în întâmpinare pe Via Appia până la Forul Appio (la circa 70 de km sud de capitală) şi alţii până la Trei Taverne (circa 40 km). La Roma i-a întâlnit pe delegaţii comunităţii ebraice, cărora le-a destăinuit că pentru "speranţa lui Israel" purta el lanţurile sale (cf. Fap 28,20). Însă relatarea lui Luca se termină cu menţionarea celor doi ani petrecuţi la Roma sub o pază militară blândă, fără a aminti nici de o sentinţă a lui Cezar (Nero), cu atât mai puţin de moartea acuzatului. Tradiţii succesive vorbesc de o eliberare a lui, care ar fi favorizat fie o călătorie misionară în Spania, fie o altă călătorie în Orient şi mai specific la Creta, la Efes şi la Nicopoli în Epir. Tot pe bază ipotetică se presupune o nouă arestare şi o a doua detenţie la Roma (de unde ar fi scris cele trei scrisori aşa-numite pastorale, adică două către Timotei şi una către Tit) cu un al doilea proces, care i-ar fi fost defavorabil. Totuşi, o serie de motive îi induce pe mulţi cercetători ai sfântului Paul să termine biografia apostolului cu relatarea lui Luca din Faptele Apostolilor.

Asupra martiriului său ne vom întoarce mai încolo în ciclul acestor cateheze ale noastre. Deocamdată, în această scurtă prezentare a călătoriilor lui Paul, este suficient să aflăm cum s-a dedicat el vestirii evangheliei fără a precupeţi energie, înfruntând o serie de încercări foarte dificile, a căror listă ne-a lăsat-o în a doua Scrisoare către Corinteni (cf. 2Cor 11,21-28). De altfel, el scrie: "Toate le fac pentru evanghelie" (1Cor 9,23). Vedem o angajare care se explică numai cu un suflet realmente fascinat de lumina evangheliei, îndrăgostit de Cristos, un suflet susţinut de o convingere profundă: este necesară să ducă lumii lumina lui Cristos, să vestească tuturor evanghelia. Acest lucru mi se pare că rămâne din această scurtă trecere în revistă a călătoriilor sfântului Paul: a vedea pasiunea lui pentru evanghelie, a intui astfel măreţia, frumuseţea, ba chiar necesitatea profundă a evangheliei pentru noi toţi. Să ne rugăm ca Domnul, care a arătat lumina sa lui Paul, l-a făcut să audă cuvântul său, a atins inima lui în mod intim, să ne arate şi nouă lumina sa, pentru ca şi inima noastră să fie atinsă de cuvântul său şi astfel să putem să dăm şi noi lumii de astăzi, căreia îi este sete, lumina evangheliei şi adevărul lui Cristos.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu