Catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfântul Paul
miercuri, 14 ianuarie 2009

Sfântul Paul (18)
Viziunea teologică din Scrisorile către Coloseni şi către Efeseni

Iubiţi fraţi şi surori,
Între scrisorile din epistolarul paulin, există două, cele către coloseni şi către efeseni, care într-o anumită măsură se pot considera gemene. De fapt, şi una şi cealaltă au moduri de a spune care se găsesc numai în ele, şi s-a calculat că peste o treime din cuvintele din Scrisoarea către Coloseni se găsesc şi în Scrisoarea către Efeseni. De exemplu, în timp ce în Scrisoarea către Coloseni se citeşte literalmente invitaţia "îndemnaţi-vă unii pe alţii în psalmi, în imnuri şi în cântări spirituale; cântaţi lui Dumnezeu, mulţumindu-i în inimile voastre" (Col 3,16), în Scrisoarea către Efeseni se recomandă la fel "vorbind între voi în psalmi, imnuri şi cântări sfinte, cântând şi intonând psalmi în inimile voastre" (Ef 5,19). Am putea să medităm despre aceste cuvinte: inima trebuie să cânte, şi tot aşa şi glasul, cu psalmi şi imnuri pentru a intra în tradiţia rugăciunii întregii Biserici din Vechiul şi din Noul Testament; astfel învăţăm să fim împreună cu noi şi între noi şi cu Dumnezeu. În afară de asta, în ambele scrisori se găseşte aşa-numitul "cod domestic" , absent în celelalte scrisori pauline, adică o serie de recomandări adresate soţilor şi soţiilor, părinţilor şi copiilor, stăpânilor şi sclavilor (cf. respectiv Col 3,18-4,1 şi Ef 5,22-6,9).

Şi mai importantă este constatarea că numai în aceste două scrisori este atestat titlul de "cap", kefale, dat lui Isus Cristos. Şi acest titlu este folosit la un nivel dublu. Într-un prim sens, Cristos este înţeles ca şi cap al Bisericii (cf. Col 2,18-19 şi Ef 4,15-16). Asta înseamnă două lucruri: înainte de toate, că el este guvernantul, conducătorul, responsabilul care conduce comunitatea creştină ca lider al său şi Domn al său (cf. Col 1,18: "El este capul trupului, adică al Bisericii"); şi apoi cealaltă semnificaţie este că el este ca şi capul care se distribuie şi dă viaţă tuturor mădularelor trupului în fruntea căruia este pus (de fapt, conform Col 2,19 trebuie să fim uniţi strâns de "cap de la care tot trupul, susţinut şi unit prin încheieturi şi ligamente"): adică nu este numai unul care comandă, ci unul care organic este legat cu noi, de la care vine şi forţa de a acţiona în mod drept.

În ambele cazuri, Biserica este considerată suspusă lui Cristos, fie pentru a urma conducerea sa superioară - poruncile - fie şi pentru a primi toate influxurile vitale care provin din el. Poruncile sale nu sunt numai cuvinte, ci sunt forţe vitale care vin de la el şi ne ajută.

Această idee este în mod deosebit dezvoltată în Scrisoarea către Efeseni, unde chiar slujirile Bisericii, în loc să fie conduse din nou la Duhul Sfânt (ca 1Cor 12) sunt conferite de Cristos înviat: el este cel care "i-a dat pe unii ca apostoli, pe alţii ca profeţi, pe alţii ca evanghelişti, pe alţii ca păstori şi învăţători" (4,11). Şi de la el "tot trupul se leagă şi se îmbină prin orice încheietură... se realizează astfel creşterea trupului spre edificarea sa în iubire" (4,16). De fapt Cristos a fost îndreptat în întregime "ca să şi-o prezinte sieşi ca o Biserică glorioasă, fără să aibă vreo pată sau rid sau ceva asemănător, ci să fie sfântă şi neprihănită" (Ef 5,27). Cu asta ne spune că forţa prin care construieşte Biserica, forţa cu care conduce Biserica, forţa cu care dă Bisericii şi direcţia corectă, este tocmai iubirea sa.

Deci prima semnificaţie este Cristos cap al Bisericii: fie cât priveşte conducerea, fie, mai ales, cât priveşte inspiraţia şi vitalizarea organică în virtutea iubirii sale. Apoi, într-un al doilea sens, Cristos este considerat nu numai ca şi cap al Bisericii, ci ca şi cap al puterilor cereşti şi al întregului cosmos. Astfel în Scrisoarea către Coloseni citim că Cristos "a despuiat principatele şi puterile şi le-a făcut de ocară în văzul tuturor, după ce a triumfat asupra lor, prin el însuşi" (2,15). În mod asemănător în Scrisoarea către Efeseni găsim scris că, prin învierea sa, Dumnezeu l-a aşezat pe Cristos "deasupra oricărui principat şi oricărei puteri, stăpâniri şi domnii şi deasupra oricărui nume rostit nu numai în lumea aceasta, dar şi în aceea care va veni" (1,21). Cu aceste cuvinte cele două scrisori ne încredinţează un mesaj deosebit de pozitiv şi rodnic. Acesta: Cristos nu trebuie să se teamă de nici un eventual concurent, pentru că este superior oricărei forme de putere care ar vrea să-l umilească pe om. Numai el "ne-a iubit pe noi şi s-a oferit pentru noi" (Ef 5,2). De aceea, dacă suntem uniţi cu Cristos, nu trebuie să ne temem de nici un duşman şi de nici o adversitate; dar asta înseamnă deci că trebuie să rămânem statornici în el, fără a slăbi legătura cu el!

Pentru lumea păgână, care credea într-o lume plină de spirite, în mare parte periculoase şi împotriva cărora trebuiau să se apere, apărea ca o adevărată eliberare vestea că Isus Cristos era singurul învingător şi că acela care era cu Cristos nu trebuia să se teamă de nimeni. Acelaşi lucru este valabil şi pentru păgânismul de astăzi, deoarece şi actualii adepţi a unor asemenea ideologii văd lumea plină de puteri periculoase. Acestora trebuie să li se anunţe că Isus Cristos este învingătorul, aşa încât cine este cu Cristos, cine rămâne unit cu el, nu trebuie să se teamă de nimic şi de nimeni. Mi se pare că acest lucru este important şi pentru noi, care trebuie să învăţăm să facem faţă tuturor fricilor, pentru că el este deasupra oricărei stăpâniri, este adevăratul Domn al lumii.

Ba chiar întregul cosmos este supus lui şi spre el se îndreaptă ca spre propriul cap. Sunt celebre cuvintele din Scrisoarea către Efeseni, care vorbeşte despre proiectul lui Dumnezeu "să fie reunite toate lucrurile din cer şi cele de pe pământ sub un singur cap, Cristos" (1,10). În mod asemănător în Scrisoarea către Coloseni se citeşte că "prin el au fost create toate în ceruri şi pe pământ: cele văzute şi cele nevăzute" (1,16) şi că "a făcut pace prin sângele crucii sale... fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri" (1,20). Deci nu există, pe de o parte, marea lume materială şi pe de altă parte această mică realitate a istoriei pământului nostru, lumea persoanelor: totul este una în Cristos. El este capul cosmosului; şi cosmosul este creat de el, este creat pentru noi deoarece suntem uniţi cu el; este o viziune raţională şi personalistă a universului. Şi aş spune o viziune mai universalistă decât aceasta nu se putea concepe şi ea se potriveşte numai lui Cristos înviat. Cristos este Pantocrator, căruia îi sunt supuse toate lucrurile: gândul merge întocmai la Cristos Pantocrator, care umple nişa absidală a bisericilor bizantine, uneori reprezentat aşezat sus deasupra lumii întregi sau chiar deasupra unui curcubeu pentru a indica echivalarea sa cu Dumnezeu însuşi, la dreapta căruia este aşezat (cf. Ef 1,20; Col 3,1), deci şi funcţia sa inegalabilă de conducător al destinelor umane.

O viziune de acest fel se poate concepe numai din partea Bisericii, nu în sensul că ea vrea în mod necuvenit să-şi însuşească ceea ce nu-i revine, ci într-un alt dublu sens: fie deoarece Biserica recunoaşte că într-un fel Cristos este mai mare decât ea, dat fiind faptul că stăpânirea sa se extinde şi dincolo de graniţele sale, şi fie deoarece numai Biserica este calificată ca trup al lui Cristos, nu cosmosul. Toate acestea înseamnă că noi trebuie să considerăm în mod pozitiv realităţile pământeşti, deoarece Cristos le uneşte în el şi în acelaşi timp trebuie să trăim în mod deplin identitatea noastră eclezială specifică, care este cea mai omogenă cu identitatea lui Cristos însuşi.

Există apoi şi un concept special, care este tipic al acestor două scrisori, şi este conceptul de "mister". O dată se vorbeşte despre "misterul voinţei" lui Dumnezeu (Ef 1,9) şi alteori despre "misterul lui Cristos" (Ef 3,4; Col 4,3) sau chiar despre "misterul lui Dumnezeu, care este Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii" (Col 3,2-3). Asta înseamnă planul divin de necercetat cu privire la destinele omului, popoarelor şi lumii. Cu acest limbaj cele două epistole ne spun că în Cristos se află împlinirea acestui mister. Dacă suntem cu Cristos, chiar dacă din punct de vedere intelectual nu putem înţelege totul, ştim că suntem în nucleul "misterului" şi pe drumul adevărului. El în totalitatea sa, şi nu numai într-un aspect al persoanei sale sau într-un moment al existenţei sale, poartă în sine plinătatea insondabilului plan divin de mântuire. În el ia formă ceea ce este numită "înţelepciunea lui Dumnezeu, cea de multe feluri" (Ef 3,10), pentru că în el "locuieşte toată plinătatea dumnezeirii trupeşte" (Col 2,9). Deci, de acum încolo nu este posibil să gândim şi să adorăm bunul plac al lui Dumnezeu, dispoziţia sa suverană, fără a ne confrunta personal cu Cristos în persoană, în care acel "mister" se întrupează şi poate să fie perceput în mod tangibil. Se ajunge astfel la contemplarea "inefabilei bogăţii a lui Cristos" (Ef 3,8), care se află dincolo de orice înţelegere umană. Nu că Dumnezeu nu ar fi lăsat amprente ale trecerii sale, deoarece Cristos însuşi este urma lui Dumnezeu, amprenta sa maximă; dar ne dăm seama "care este lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea" acestui mister "care depăşeşte orice cunoaştere" (Ef 3,18-19). Simplele categorii intelectuale aici se dovedesc insuficiente şi, recunoscând că multe lucruri se află dincolo de capacităţile noastre raţionale, trebuie să ne încredinţăm contemplării umile şi bucuroase nu numai a minţii, ci şi a inimii. De altfel, Părinţii Bisericii ne spun că iubirea înţelege mai mult decât raţiunea singură.

Un ultim cuvânt trebuie spus despre conceptul, amintit deja mai sus, referitor la Biserică, parteneră nupţială al lui Cristos. În a doua Scrisoare către Corinteni apostolul Paul asemănase comunitatea creştină cu o logodnică, scriind astfel: "Sunt gelos pe voi cu gelozia lui Dumnezeu, întrucât v-am logodit ca pe o fecioară neprihănită cu un singur mire, Cristos" (2Cor 11,2). Scrisoarea către Efeseni dezvoltă această imagine, precizând că Biserica nu este numai o logodnică, ci este mireasa reală a lui Cristos. El, pentru a spune aşa, a cucerit-o, şi a făcut asta cu preţul vieţii sale: aşa cum spune textul: "s-a dat pe sine însuşi pentru ea" (Ef 5,25). Ce demonstraţie de iubire poate să fie mai mare decât aceasta? Dar, în plus, el este preocupat de frumuseţea ei: nu numai de cea deja obţinută prin botez, ci şi de cea care trebuie să crească în fiecare zi graţie unei vieţi ireproşabile, "fără pată şi fără zbârcitură", în comportamentul său moral (cf. Ef 5,26-27). De aici la experienţa obişnuită a căsătoriei creştine pasul este scurt; mai mult, nici măcar nu e foarte clar care este pentru autorul scrisorii punctul iniţial de referinţă: dacă este raportul Cristos-Biserică, în lumina căruia trebuie gândită unirea bărbatului şi a femeii, sau dacă este faptul experimental al unirii conjugale, în lumina căreia trebuie gândit raportul dintre Cristos şi Biserică. Însă ambele aspecte se luminează reciproc: învăţăm ce este căsătoria în lumina comuniunii lui Cristos şi a Bisericii, învăţăm cum Cristos se uneşte cu noi gândindu-ne la misterul căsătoriei. În orice caz, scrisoarea noastră este aproape la jumătatea drumului între profetul Osea, care indica raportul dintre Dumnezeu şi poporul său în termeni de nuntă care s-a realizat deja (cf. Os 2,4.16.21), şi vizionarul din Apocalips, care va prospecta întâlnirea escatologică dintre Biserică şi Miel ca o nuntă fericită şi neclintită (cf. Ap 19,7-9; 21,9).

Ar mai fi încă multe de spus, dar mi se pare că, din cele expuse, se poate înţelege deja că aceste două scrisori sunt o mare cateheză, din care putem învăţa nu numai cum să fim buni creştini, ci şi cum să devenim realmente oameni. Dacă începem să înţelegem că şi cosmosul este amprenta lui Cristos, învăţăm raportul nostru corect cu cosmosul, cu toate problemele conservării cosmosului. Învăţăm să-l vedem cu raţiunea, dar cu o raţiune mişcată de iubire, şi cu umilinţa şi respectul care permit să acţionăm în mod corect. Şi dacă ne gândim că Biserica este trupul lui Cristos, că Cristos s-a dat pe sine însuşi pentru ea, învăţăm cum să trăim cu Cristos iubirea reciprocă, iubirea care ne uneşte cu Dumnezeu şi care ne face să vedem în celălalt imaginea lui Cristos, pe Cristos însuşi. Să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să medităm bine Sfânta Scriptură, cuvântul său, şi să învăţăm astfel realmente să trăim bine.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu