Catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfântul Paul
miercuri, 7 ianuarie 2009

Sfântul Paul (17)
Cultul spiritual

Iubiţi fraţi şi surori,
În această primă Audienţă generală din anul 2009, doresc să vă adresez tuturor urări călduroase pentru noul an abia început. Să însufleţim în noi angajarea de a deschide lui Cristos mintea şi inima, pentru a fi şi a trăi ca adevăraţi prieteni ai lui. Compania lui va face în aşa fel încât acest an, chiar cu dificultăţile sale inevitabile, să fie un drum plin de bucurie şi de pace. De fapt, numai dacă vom rămâne uniţi cu Isus, anul nou va fi bun şi fericit.

Angajarea de unire cu Cristos este exemplul pe care ni-l oferă şi sfântul Paul. Continuând catehezele dedicate lui, ne oprim astăzi să reflectăm asupra unuia din aspectele importante ale gândirii sale, cel referitor la cultul pe care creştinii sunt chemaţi să-l exercite. În trecut, se îndrăgea să se vorbească de o tendinţă mai curând anti-cultuală a apostolului, de o "spiritualizare" a ideii de cult. Astăzi înţelegem mai bine că Paul vede în crucea lui Cristos o cotitură istorică, ce transformă şi reînnoieşte radical realitatea cultului. Există mai ales trei texte din Scrisoarea către Romani în care apare această nouă viziune despre cult.

1. În Rom 3,25, după ce a vorbit despre "răscumpărarea realizată de Cristos Isus", Paul continuă cu o formulă misterioasă pentru noi şi spune aşa: Dumnezeu "l-a pus ca jertfă de ispăşire prin credinţă, în sângele său". Cu această expresie destul de stranie pentru noi - "jertfă de ispăşire" - sfântul Paul face aluzie la aşa-numitul "îmblânzitor" din vechiul templu, adică acoperământul arcei alianţei, care era gândit ca punct de contact între Dumnezeu şi om, punct al prezenţei sale misterioase în lumea oamenilor. Acest "îmblânzitor", în marea zi a reconcilierii - "Yom kippur" - era stropit cu sângele animalelor sacrificate - sânge care în mod simbolic punea în contact cu Dumnezeu păcatele din anul trecut şi astfel păcatele aruncate în abisul bunătăţii divine erau aproape absorbite de puterea lui Dumnezeu, depăşite, iertate. Viaţa începea din nou.

Sfântul Paul face aluzie la acest rit şi spune: Acest rit era expresie a dorinţei ca realmente să se poată pune toate păcatele noastre în abisul milostivirii divine şi astfel să le facă să dispară. Însă cu sângele animalelor nu se realizează acest proces. Era necesar un contact mai real între păcatul uman şi iubirea divină. Acest contact a avut loc în crucea lui Cristos. Cristos, Fiu adevărat al lui Dumnezeu, făcut om adevărat, a asumat în sine tot păcatul nostru. El însuşi este locul de contact între mizeria umană şi milostivirea divină; în inima sa se dizolvă masa tristă a răului făcut de omenire şi se reînnoieşte viaţa.

Revelând această schimbare, sfântul Paul ne spune: Prin crucea lui Cristos - actul suprem al iubirii divine devenită iubire umană - vechiul cult cu sacrificiile de animale în templul din Ierusalim s-a terminat. Acest cult simbolic, cult de dorinţă, este înlocuit acum de cultul real: iubirea lui Dumnezeu întrupată în Cristos şi dusă la întregimea sa în moartea pe cruce. Deci aceasta nu este o spiritualizare a unui cult real, ci dimpotrivă cultul real, adevărata iubire divino-umană, înlocuieşte cultul simbolic şi provizoriu. Crucea lui Cristos, iubirea sa prin carne şi sânge este cultul real, corespunzând realităţii lui Dumnezeu şi a omului. Deja înainte de distrugerea externă a templului pentru Paul era templului şi a cultului său s-a terminat: Paul se află aici în consonanţă perfectă cu cuvintele lui Isus, care vestise sfârşitul templului şi vestise un alt templu "nefăcut de oameni" - templul trupului său înviat (cf. Mc 14,58; In 2,19 şi urm.). Acesta este primul text.

2. Al doilea text despre care aş vrea să vorbesc astăzi se află în primul verset din capitolul 12 al Scrisorii către Romani. L-am ascultat şi-l mai repet: "Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual". În aceste cuvinte are loc un paradox aparent: în timp ce sacrificiul cere de regulă moartea victimei, Paul vorbeşte în schimb despre el în raport cu viaţa creştinului. Expresia "să vă oferiţi trupurile voastre", rămânând valabil conceptul ulterior de sacrificiu, capătă nuanţa cultuală de "a da ca jertfă, a oferi". Îndemnul de "a oferi trupurile" se referă la întreaga persoană; de fapt, în Rom 6,13 el invită: "oferiţi-vă pe voi înşivă". De altfel, referinţa explicită la dimensiunea fizică a creştinului coincide cu invitaţia de "a-l glorifica pe Dumnezeu în trupul vostru" (1Cor 6,20): adică e vorba de a-l cinsti pe Dumnezeu în cea mai concretă existenţă zilnică, formată din vizibilitate relaţională şi perceptibilă.

Un comportament de acest fel este calificat de către Paul ca "jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu". Aici întâlnim întocmai cuvântul "jertfă". În folosirea obişnuită acest termen face parte dintr-un context sacral şi se foloseşte pentru a desemna sugrumarea unui animal, din care o parte poate să fie arsă în cinstea zeilor şi o altă parte să fie consumată de ofertanţi într-un ospăţ. Paul îl aplică în schimb la viaţa creştinului. De fapt, el califică o astfel de jertfă folosindu-se de trei adjective. Primul - "vie" - exprimă o vitalitate. Al doilea - "sfântă" aminteşte de ideea paulină despre o sfinţenie legată nu de locuri sau de obiecte, ci de însăşi persoana creştinilor. Al treilea - "plăcută lui Dumnezeu" - aminteşte probabil de frecventa expresie biblică a jertfei "cu mireasmă plăcută" (cf. Lev 1,13-17; 23,18; 26,31; etc.).

Imediat după aceea, Paul defineşte astfel acest nou mod de a trăi: acesta este "cultul vostru spiritual". Comentatorii textului ştiu bine că expresia greacă t?n logik?n latreían nu se traduce uşor. Biblia latină traduce: rationabile obsequium. Acelaşi cuvânt rationabile apare în prima rugăciune euharistică, Canonul Roman: în el ne rugăm ca Dumnezeu să primească această ofrandă ca "rationabile". Obişnuita traducere română "cult spiritual" nu reflectă toate nuanţele textului grec (şi nici ale celui latin). În orice caz, nu e vorba de un cult mai puţin real, sau chiar numai metaforic, ci de un cult mai concret şi realist - un cult în care omul însuşi în totalitatea sa de fiinţă înzestrată cu raţiune, devine adoraţie, glorificare a lui Dumnezeu cel viu.

Această formulă paulină, care revine apoi în rugăciunea euharistică romană, este rodul unei lungi dezvoltări a experienţei religioase în secolele dinainte de Cristos. În această experienţă se întâlnesc dezvoltări teologice din Vechiul Testament şi curente din gândirea greacă. Aş vrea să arăt măcar câteva elemente ale acestei dezvoltări. Profeţii şi mulţi psalmi critică puternic jertfele sângeroase de la templu. De exemplu, spune Ps 50 (49), în care Dumnezeu este cel care vorbeşte: "Dacă mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci lumea, cu tot ce este în ea, mie îmi aparţine. Mănânc eu oare carne de tauri şi beau eu oare sângele ţapilor? Oferă-i lui Dumnezeu jertfă de laudă..." (v. 12-14). În acelaşi sens spune psalmul următor, 51 (50): "Pentru că jertfele nu-ţi sunt plăcute şi, chiar dacă ţi-aş aduce, arderile de tot nu te-ar mulţumi. Jertfa mea, Dumnezeule, este duhul smerit, inima căită şi smerită, Dumnezeule, n-o dispreţui" (v. 18 şi urm.). În Cartea lui Daniel, în timpul noii distrugeri a templului din partea regimului elenist (secolul al II-lea î.C.) găsim un nou text în aceeaşi direcţie. În mijlocul focului - adică al persecuţiei, al suferinţei - Azaria se roagă astfel: "Acum nu mai avem nici principe, nici conducător, nici profet, nici ardere de tot, nici jertfă, nici ofrandă, nici tămâie, nici loc pentru a-ţi aduce primele roade şi a afla milostivire. Fă să fim primiţi cu inimă căită şi cu spirit umilit, ca arderi de tot de oi şi de tauri... Aşa să fie astăzi jertfa noastră în faţa ta şi să-ţi fie plăcută..." (Dan 3,38 şi urm.). În distrugerea sanctuarului şi a cultului, în această situaţie de privare de orice semn al prezenţei lui Dumnezeu, credinciosul oferă ca adevărată ardere de tot inima căită - dorinţa sa de Dumnezeu.

Vedem o dezvoltare importantă, frumoasă, dar cu un pericol. Există o spiritualizare, o moralizare a cultului: cultul devine numai ceva al inimii, al spiritului. Însă lipseşte trupul, lipseşte comunitatea. Astfel se înţelege de exemplu că Ps 52 şi Cartea lui Daniel, în pofida criticării cultului, doresc întoarcerea la timpul sacrificiilor. Dar e vorba de un timp reînnoit, un sacrificiu reînnoit, într-o sinteză care încă nu era previzibilă, care încă nu se putea gândi.

Să ne întoarcem la sfântul Paul. El este moştenitorul acestor dezvoltări, al dorinţei după adevăratul cult, în care omul însuşi devine glorie a lui Dumnezeu, adoraţie vie cu toată fiinţa sa. În acest sens el le spune romanilor: "Să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie...: acesta este cultul vostru spiritual" (Rom 12,1). Paul repetă astfel ceea ce indicase deja în capitolul 3: timpul sacrificiilor de animale, sacrificii de înlocuire, s-a terminat. A venit timpul cultului adevărat. Dar aici există şi pericolul unei înţelegeri greşite: s-ar putea interpreta cu uşurinţă acest nou cult într-un sens moralist: oferind viaţa noastră noi facem adevăratul cult. În acest mod cultul cu animale ar fi înlocuit de moralism: omul însuşi ar face totul de la sine cu efortul său moral. Şi acest lucru cu siguranţă nu era intenţia sfântului Paul. Dar rămâne problema: Cum trebuie deci să interpretăm acest "cult spiritual, raţional?". Paul presupune mereu că noi am devenit "una în Cristos Isus" (Gal 3,28), că am murit în botez (cf. Rom 1) şi trăim acum cu Cristos, prin Cristos, în Cristos. În această unire - şi numai aşa - putem să devenim în el şi cu el "jertfă vie", să oferim "cultul adevărat". Animalele sacrificate ar fi trebuit să-l înlocuiască pe om, dăruirea de sine a omului, şi nu puteau. Isus Cristos, în dăruirea sa Tatălui şi nouă, nu este o înlocuire, ci poartă realmente în sine fiinţa umană, păcatele noastre şi dorinţa noastră; ne reprezintă realmente, ne asumă în el. În comuniunea cu Cristos, realizată în credinţă şi în sacramente, devenim, în pofida tuturor neajunsurilor noastre, jertfă vie: se realizează "cultul adevărat".

Această sinteză se află la capătul Canonului Roman în care ne rugăm ca această ofrandă să devină "rationabile" - ca să se realizeze cultul spiritual. Biserica ştie că în preasfânta Euharistie autodăruirea lui Cristos, sacrificiul său adevărat devine prezent. Însă Biserica se roagă pentru ca acea comunitate care celebrează să fie realmente unită cu Cristos, să fie transformată; se roagă pentru ca noi înşine să devenim ceea ce nu putem să fim cu forţele noastre: ofrandă "rationabile" care-i place lui Dumnezeu. Astfel rugăciunea euharistică interpretează în mod corect cuvintele sfântului Paul. Sfântul Augustin a clarificat toate acestea în mod minunat în a 10-a carte din Cetatea lui Dumnezeu. Citez numai două fraze: "Acesta este sacrificiul creştinilor: deşi suntem mulţi, suntem un singur trup în Cristos"... "Toată comunitatea (civitas) răscumpărată, adică adunarea şi societatea sfinţilor, este oferită lui Dumnezeu prin intermediul Marelui Preot care s-a dăruit pe sine însuşi" (10,6: CCL 47, 27 şi urm.).

3. La sfârşit încă un cuvânt foarte scurt despre al treilea text din Scrisoarea către Romani referitor la noul cult. Sfântul Paul spune astfel în capitolul 15: "Puterea harului care mi-a fost dat de Dumnezeu ca să fiu slujitor al lui Cristos Isus între naţiunile păgâne, consacrat să predic (herurgein) evanghelia lui Dumnezeu, pentru ca naţiunile păgâne să devină o jertfă plăcută, sfinţită în Duhul Sfânt" (15,15 şi urm.). Aş vrea să subliniez numai două aspecte ale acestui text minunat şi cât priveşte terminologia unică în scrisorile pauline. Înainte de toate, sfântul Paul interpretează acţiunea sa misionară printre popoarele lumii pentru a construi Biserica universală ca acţiune sacerdotală. A vesti evanghelia pentru a uni popoarele în comuniunea lui Cristos înviat este o acţiune "sacerdotală". Apostolul evangheliei este un adevărat preot, face ceea ce este centrul preoţiei: pregăteşte adevăratul sacrificiu. Şi apoi al doilea aspect: ţinta acţiunii misionare este - aşa putem spune - liturgia cosmică: popoarele unite în Cristos, lumea, să devină ca atare glorie a lui Dumnezeu, "jertfă plăcută, sfinţită în Duhul Sfânt". Aici apare aspectul dinamic, aspectul speranţei în conceptul paulin al cultului: autodăruirea lui Cristos implică tendinţa de a-i atrage pe toţi la comuniunea trupului său, de a uni lumea. Numai în comuniune cu Cristos, omul exemplar, una cu Dumnezeu, lumea devine astfel aşa cum o dorim noi toţi: oglindă a iubirii divine. Acest dinamism este prezent mereu în Euharistie - acest dinamism trebuie să inspire şi să formeze viaţa noastră. Şi cu acest dinamism începem noul an. Mulţumesc pentru răbdarea voastră.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu