Catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfântul Paul
miercuri, 12 noiembrie 2008

Sfântul Paul (12)
Escatologia: aşteptarea parusiei

Iubiţi fraţi şi surori,
Tema învierii, asupra căreia ne-am oprit săptămâna trecută, deschide o nouă perspectivă, aceea a aşteptării întoarcerii Domnului, şi de aceea ne face să reflectăm asupra raportului dintre timpul prezent, timpul Bisericii şi al împărăţiei lui Cristos, şi viitorul (eschaton) care ne aşteaptă, atunci când Cristos va încredinţa Tatălui împărăţia (cf. 1Cor 15,24). Orice discurs creştin despre lucrurile de pe urmă, numit escatologie, porneşte mereu de la evenimentul învierii: în acest eveniment lucrurile de pe urmă au început deja şi, într-un anumit sens, sunt deja prezente.

Probabil că în anul 52 sfântul Paul a scris prima dintre scrisorile sale, prima Scrisoare către Tesaloniceni, unde vorbeşte despre această întoarcere a lui Isus, numită parusia, venire, prezenţă nouă şi definitivă şi evidentă (cf. 4,13-18). Tesalonicenilor, care au îndoielile lor şi problemele lor, apostolul le-a scris astfel: "Căci dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat, la fel, prin Isus, Dumnezeu îi va aduce pe cei adormiţi împreună cu el" (4,14). Şi continuă: "Cei morţi în Cristos vor învia mai întâi, apoi noi, cei vii, care vom fi rămas atunci, şi vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-l întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna" (4,16-17). Paul descrie parusia lui Cristos cu accente deosebit de vii şi cu imagini simbolice, care însă transmit un mesaj simplu şi profund: la sfârşit vom fi mereu cu Domnul. Dincolo de imagini, acesta este mesajul esenţial: viitorul nostru este "să fim cu Domnul"; ca şi credincioşi, în viaţa noastră noi suntem deja cu Domnul; viitorul nostru, viaţa veşnică, a început deja.

În a doua Scrisoare către Tesaloniceni Paul schimbă perspectiva; vorbeşte despre evenimente negative, care vor trebui să preceadă evenimentul final şi conclusiv. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi - spune el - ca şi cum ziua Domnului ar fi într-adevăr iminentă, conform unui calcul cronologic: "Referitor la venirea Domnului nostru Isus Cristos şi la adunarea noastră împreună cu el, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi tulburaţi cu mintea sau înspăimântaţi nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ce pare a fi de la noi, cum că ziua Domnului ar fi aproape. Nimeni să nu vă amăgească în nici un fel!" (2,1-3). Continuarea acestui text anunţă că înainte de venirea Domnului va fi apostazia şi va trebui să fie revelat un "om al nelegiuirii" neidentificat mai bine, "fiul pierzării" (2,3), pe care tradiţia îl va numi apoi Anticrist. Însă intenţia acestei scrisori a sfântului Paul este înainte de toate practică; el scrie: "Căci şi când eram la voi, v-am poruncit acestea: dacă cineva nu vrea să muncească, nici să nu mănânce. Auzim însă că unii dintre voi umblă în neorânduială, nelucrând nimic, ci amestecându-se peste tot. Unora ca aceştia le poruncim şi-i sfătuim în Domnul Isus Cristos să-şi mănânce pâinea proprie, muncind în linişte" (3,10-12). Cu alte cuvinte, aşteptarea parusiei lui Isus nu scuteşte de la angajarea în această lume, ci dimpotrivă creează responsabilitate în faţa judecătorului divin cu privire la acţiunea noastră în această lume. Tocmai aşa creşte responsabilitatea noastră de a munci în şi pentru această lume. Vom vedea acelaşi lucru duminica următoare în evanghelia talanţilor, unde Domnul ne spune că a încredinţat tuturor talanţi şi judecătorul va cere cont de ei spunând: Aţi adus rod? Deci aşteptarea întoarcerii implică responsabilitate pentru această lume.

Acelaşi lucru şi aceeaşi legătură între parusia - întoarcerea judecătorului/mântuitorului - şi angajarea noastră în viaţa noastră apare într-un alt context, şi cu aspecte noi în Scrisoarea către Filipeni. Paul este în închisoare şi aşteaptă sentinţa care poate să fie de condamnare la moarte. În această situaţie se gândeşte la viitoarea sa existenţă cu Domnul, dar se gândeşte şi la comunitatea din Filipi care are nevoie de propriul părinte, de Paul, şi scrie: "Căci pentru mine a trăi este Cristos, iar a muri este un câştig. Dar dacă a trăi în trup îmi este de folos pentru lucrare, nu ştiu ce să aleg. Sunt constrâns de acestea două: am dorinţa să mă despart de viaţa această şi să fiu cu Cristos, şi aceasta ar fi cu mult mai bine. Însă este mai de folos pentru voi să rămân în trup şi, convins de aceasta, ştiu că voi rămâne şi voi trăi cu voi toţi spre creşterea şi bucuria credinţei voastre, ca, prin revenirea mea la voi, să prisosească lauda voastră în Cristos Isus prin mine" (1,21-26). Lui Paul nu-i este frică de moarte, dimpotrivă: ea indică de fapt faptul de a fi total cu Cristos. Însă Paul este părtaş şi de sentimentele lui Cristos, care nu a trăit pentru sine, ci pentru noi. A trăi pentru alţii devine programul vieţii sale şi de aceea demonstrează disponibilitatea sa perfectă faţă de voinţa lui Dumnezeu, faţă de ceea ce va decide Dumnezeu. Mai ales este disponibil, şi în viitor, să trăiască pe acest pământ pentru alţii, să trăiască pentru Cristos, să trăiască pentru prezenţa sa vie şi astfel pentru reînnoirea lumii. Vedem că faptul de a fi cu Cristos creează pentru el o mare libertate interioară: libertate în faţa ameninţării morţii, dar şi libertate în faţa tuturor activităţilor şi suferinţelor vieţii. Este pur şi simplu disponibil pentru Dumnezeu şi realmente liber.

Şi să trecem acum, după ce am examinat diferitele aspecte ale aşteptării parusiei lui Cristos, să ne întrebăm: Care sunt atitudinile fundamentale ale creştinului cu privire la lucrurile de pe urmă: moartea, sfârşitul lumii? Prima atitudine este certitudinea că Isus a înviat, este cu Tatăl, şi tocmai aşa este cu noi, pentru totdeauna. Şi nimeni nu este mai puternic decât Cristos, pentru că el este cu Tatăl, este cu noi. De aceea suntem siguri, eliberaţi de frică. Acesta era un efect esenţial al predicării creştine. Frica de spirite, de divinităţi era răspândită în toată lumea antică. Şi astăzi misionarii, împreună cu multe elemente bune din religiile naturale, găsesc frica de spirite, de puterile nefaste care ne ameninţă. Cristos trăieşte, a învins moartea şi a învins toate aceste puteri. În această certitudine, în această libertate, în această bucurie trăim. Acesta este primul aspect al trăirii noastre cu privire la viitor.

În al doilea rând, certitudinea că Cristos este cu mine. Şi de vreme ce în Cristos lumea viitoare a început deja, acest lucru dă şi certitudinea speranţei. Viitorul nu este un întuneric în care nimeni nu se orientează. Nu e aşa. Fără Cristos, şi astăzi pentru lume viitorul este întuneric, există atâta frică de viitor. Creştinul ştie că lumina lui Cristos este mai puternică şi de aceea trăieşte într-o speranţă care nu e vagă, într-o speranţă care dă certitudine şi dă curaj pentru a înfrunta viitorul.

În sfârşit, a treia atitudine. Judecătorul care se întoarce - este în acelaşi timp judecător şi mântuitor - ne-a lăsat angajarea de a trăi în această lume conform cu modul său de a trăi. Ne-a încredinţat talanţii săi. De aceea, a treia atitudine a noastră este: responsabilitate faţă de lume, faţă de fraţi în faţa lui Cristos, şi în acelaşi timp şi certitudine a milostivirii sale. Ambele lucruri sunt importante. Nu trăim ca şi cum binele şi răul ar fi egale, pentru că Dumnezeu poate să fie numai milostiv. Asta ar fi o înşelare. În realitate, trăim într-o mare responsabilitate. Avem talanţii, am primit sarcina de a munci pentru ca această lume să se deschidă la Cristos, să fie reînnoită. Dar chiar muncind şi ştiind în responsabilitatea noastră că Dumnezeu este judecător adevărat, suntem şi siguri că acest judecător este bun, cunoaştem chipul său, chipul lui Cristos înviat, al lui Cristos răstignit pentru noi. De aceea putem să fim siguri de bunătatea sa şi să mergem înainte cu mare curaj.

Un alt fapt din învăţătura paulină cu privire la escatologie este acela al universalităţii chemării la credinţă, care uneşte iudeii şi neamurile, adică păgânii, ca semn şi anticipare a realităţii viitoare, motiv pentru care putem spune că noi deja stăm în ceruri cu Isus Cristos, dar pentru a arăta în secolele viitoare bogăţia harului (cf. Ef 2,6 şi urm.): acel după devine un înainte pentru a face evidentă starea de realizare incipientă în care trăim. Acest lucru face tolerabile suferinţele din momentul prezent, care oricum nu pot fi comparate cu gloria viitoare (cf. Rom 8,18). Se merge în credinţă şi nu în viziune, şi chiar dacă ar fi de preferat să mergem, să ieşim din trup şi să locuim la Domnul, ceea ce contează în definitiv, locuind în trup sau ieşind din el, este ca să-i fim plăcuţi lui (cf. 2Cor 5,7-9).

În sfârşit, un ultim punct care poate că apare un pic dificil pentru noi. Sfântul Paul la sfârşitul primei Scrisori către Corinteni repetă şi pune şi pe buzele corintenilor o rugăciune care a apărut în primele comunităţi creştine din aria palestiniană: Marana, tha!, care literalmente înseamnă "Domnul nostru, vino!" (16,22). Era rugăciunea primilor creştini şi chiar ultima carte din Noul Testament, Apocalipsul, se încheie cu această rugăciune: "Vino. Doamne!". Putem să ne rugăm şi noi aşa? Mi se pare că pentru noi astăzi, în viaţa noastră, în lumea noastră, este greu să ne rugăm cu sinceritate pentru ca să piară lumea aceasta, pentru ca să vină noul Ierusalim, pentru ca să vină judecata finală şi judecătorul Cristos. Cred că dacă în mod sincer nu îndrăznim să ne rugăm aşa din mai multe motive, totuşi într-un mod just şi corect putem spune şi noi, cu primii creştini: "Vino, Doamne Isuse!". Desigur, nu vrem ca să vină acum sfârşitul lumii. Dar, pe de altă parte, vrem totuşi să se termine această lume nedreaptă. Vrem şi noi ca lumea să fie în mod fundamental schimbată, să înceapă civilizaţia iubirii, să vină o lume de dreptate, de pace, fără violenţă, fără foamete. Toate acestea le vrem: şi cum s-ar putea întâmpla fără prezenţa lui Cristos? Fără prezenţa lui Cristos nu va veni niciodată o lume realmente dreaptă şi reînnoită. Şi chiar dacă într-un alt mod, complet şi în profunzime, putem şi trebuie să spunem şi noi, cu mare urgenţă şi în circumstanţele timpului nostru: Vino, Doamne! Vino în modul tău, în modurile pe care le cunoşti tu. Vino acolo unde există nedreptate şi violenţă. Vino în lagărele de refugiaţi, în Darfur, în Nord Kivu, în atâtea părţi ale lumii. Vino acolo unde domină drogurile. Vino şi printre acei bogaţi care te-au uitat, care trăiesc numai pentru ei înşişi. Vino acolo unde tu nu eşti cunoscut. Vino în modul tău şi reînnoieşte lumea de astăzi. Vino şi în inimile noastre, vino şi reînnoieşte viaţa noastră, vino în inima noastră pentru ca noi înşine să putem deveni lumină a lui Dumnezeu, prezenţă a ta. În acest sens ne rugăm împreună cu sfântul Paul: Marana, tha! "Vino, Doamne Isuse", şi ne rugăm pentru ca Isus Cristos să fie realmente prezent astăzi în lumea noastră şi s-o reînnoiască.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu