Catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfântul Paul
miercuri, 5 noiembrie 2008

Sfântul Paul (11)
Importanţa cristologiei: caracterul decisiv al învierii

Iubiţi fraţi şi surori,
"Dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră şi voi sunteţi încă în păcatele voastre" (1Cor 15,14.17). Cu aceste cuvinte puternice din prima Scrisoare către Corinteni, sfântul Paul lasă să se înţeleagă ce importanţă decisivă atribuie el învierii lui Isus. De fapt, în acest eveniment se află soluţia problemei ridicate de drama crucii. Crucea singură nu ar putea să explice credinţa creştină, ba chiar ar rămâne o tragedie, indicaţie a absurdităţii existenţei. Misterul pascal constă în faptul că acel răstignit " a înviat a trei zi, după Scripturi" (1Cor 15,4) - aşa atestă tradiţia protocreştină. Aici se află cheia de boltă a cristologiei pauline: totul se învârte în jurul acestui centru gravitaţional. Întreaga învăţătură a sfântului Paul porneşte de la şi ajunge mereu la misterul Celui pe care Tatăl l-a înviat din morţi. Învierea este un fapt fundamental, aproape o axiomă prealabilă (cf. 1Cor 15,12), pe baza căruia Paul poate să formuleze vestirea sa (kerygma) sintetică: Cel care a fost răstignit, şi care astfel a manifestat iubirea imensă a lui Dumnezeu faţă de om, a înviat şi este viu în mijlocul nostru.

Este importantă înţelegerea legăturii dintre vestirea învierii, aşa cum o formulează Paul, şi cea folosită în primele comunităţi creştine prepauline. Aici cu adevărat se poate vedea importanţa tradiţiei care-l precede pe apostol şi pe care el, cu mare respect şi atenţie, vrea la rândul său să o încredinţeze. Textul despre înviere, conţinut în cap. 15,1-11 din prima Scrisoare către Corinteni, scoate bine în evidenţă legătura dintre "a primi" şi "a transmite". Sfântul Paul atribuie multă importanţă formulării literale a tradiţiei; la sfârşitul textului pe care-l examinăm el subliniază: "Atât eu, cât şi ei, noi predicăm astfel" (1Cor 15,11), scoţând astfel în evidenţă unitatea kerygmei, a vestirii pentru toţi credincioşii şi pentru toţi cei care vor vesti învierea lui Cristos. Tradiţia la care face referinţă este izvorul din care trebuie luat. Originalitatea cristologiei sale nu este niciodată în dauna fidelităţii faţă de tradiţie. Kerygma apostolilor se află mereu în fruntea elaborării personale a lui Paul; orice argumentare a sa porneşte de la tradiţia comună, în care se exprimă credinţa acceptată de toate Bisericile, care sunt o singură Biserică. Şi astfel sfântul Paul oferă un model pentru toate timpurile cu privire la modul de a face teologie şi la modul de a predica. Teologul, predicatorul nu creează noi viziuni despre lume şi despre viaţă, ci este în slujba adevărului transmis, în slujba faptului real al lui Cristos, al crucii, al învierii. Misiunea sa este de a ne ajuta să înţelegem astăzi, în spatele cuvintelor antice, realitatea lui "Dumnezeu cu noi", deci realitatea vieţii adevărate.

Aici este oportun de precizat: sfântul Paul, vestind învierea, nu se preocupă să prezinte o expunere doctrinală organică a ei - nu vrea să scrie aproape un manual de teologie - ci tratează tema răspunzând la îndoieli şi întrebări concrete care îi erau propuse de credincioşi; aşadar, un discurs ocazional, dar plin de credinţă şi de teologie trăită. Se observă o concentrare asupra esenţialului: noi am fost "îndreptăţiţi", adică făcuţi drepţi, mântuiţi, de Cristos mort şi înviat pentru noi. Înainte de toate iese în evidenţă faptul învierii, fără de care viaţa creştină ar fi pur şi simplu absurdă. În acea dimineaţă de Paşte s-a întâmplat ceva extraordinar, nou şi, în acelaşi timp, foarte concret, marcat de semne foarte precise, înregistrate de numeroşi martori. Şi pentru Paul, ca pentru ceilalţi autori ai Noului Testament, învierea este legată de mărturia celui care a avut experienţă directă cu Cel Înviat. E vorba de a vedea şi de a simţi nu numai cu ochii sau cu simţurile, ci şi cu o lumină interioară care duce la recunoaşterea a ceea ce simţurile externe atestă ca fapt obiectiv. De aceea Paul dă - ca şi cele patru evanghelii - relevanţă fundamentală temei apariţiilor, care sunt condiţie fundamentală pentru credinţa în Cel Înviat care a lăsat mormântul gol. Aceste două fapte sunt importante: mormântul este gol şi Isus a apărut realmente. Astfel se constituie acel lanţ al tradiţiei care, prin mărturia apostolilor şi a primilor discipoli, va ajunge la generaţiile următoare, până la noi. Prima consecinţă, sau primul mod de a exprima această mărturie, este de a predica învierea lui Cristos ca sinteză a vestirii evanghelice şi ca punct culminant al unui itinerar mântuitor. Paul face toate acestea în diferite ocazii: se pot consulta scrisorile şi Faptele Apostolilor unde se vede mereu că punctul esenţial pentru el este de a fi martor al învierii. Aş vrea să citez numai un text: Paul, arestat la Ierusalim, stă în faţa Sinedriului ca acuzat. În această circumstanţă în care pentru el este în joc moartea sau viaţa, el arată care este sensul şi conţinutul întregii sale predici: "Eu sunt judecat pentru speranţa în învierea morţilor" (Fap 23,6). Tot acest refren Paul îl repetă încontinuu în scrisorile sale (cf. 1Tes 1,9 şi urm.; 4,13-18; 5,10), în care face apel şi la experienţa sa personală, la întâlnirea sa personală cu Cristos înviat (cf. Gal 1,15-16; 1Cor 9,1).

Dar putem să ne întrebăm: pentru sfântul Paul, care este sensul profund al evenimentului învierii lui Isus? Ce ne spune nouă la distanţă de două mii de ani? Afirmaţia "Cristos a înviat" este actuală şi pentru noi? Pentru ce învierea este pentru el şi pentru noi astăzi o temă aşa de determinantă? Paul dă în mod solemn răspuns la această întrebare la începutul Scrisorii către Romani, unde începe referindu-se la "Evanghelia lui Dumnezeu... despre Fiul său născut după trup din descendenţa lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei prin învierea din morţi" (Rom 1,3-4). Paul ştie bine şi o spune de multe ori că Isus era Fiu al lui Dumnezeu mereu, din momentul întrupării sale. Noutatea învierii constă în faptul că Isus, ridicat din umilinţa existenţei sale pământeşti, este constituit Fiu al lui Dumnezeu "cu putere". Isus cel umilit până la moartea pe cruce poate să spună acum celor unsprezece: "Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ" (Mt 28,18). Este realizat ceea ce spune Ps 2,8: "Cere-mi şi-ţi voi da popoarele ca moştenire şi marginile pământului în stăpânire". De aceea, cu învierea începe vestirea evangheliei lui Cristos la toate popoarele - începe împărăţia lui Cristos, această nouă împărăţie care nu are altă putere decât aceea a adevărului şi a iubirii. Deci învierea dezvăluie definitiv care este identitatea autentică şi statura extraordinară a celui răstignit. O demnitate incomparabilă şi preaînaltă: Isus este Dumnezeu! Pentru sfântul Paul identitatea secretă a lui Isus, mai mult decât în întrupare se revelează în misterul învierii. În timp ce titlul de Cristos, adică de "Mesia", "Uns", în sfântul Paul tinde să devină numele propriu al lui Isus şi cel de Domn specifică raportul său personal cu credincioşii, acum titlul de Fiu al lui Dumnezeu ilustrează raportul intim al lui Isus cu Dumnezeu, un raport care se revelează pe deplin în evenimentul pascal. De aceea, se poate spune că Isus a înviat pentru a fi Domn al celor morţi şi al celor vii (cf. Rom 14,9 şi 2Cor 5,15) sau, în alţi termeni, Mântuitorul nostru (cf. Rom 4,25).

Toate acestea sunt pline de consecinţe importante pentru viaţa noastră de credinţă: noi suntem chemaţi să fim părtaşi până în intimitatea fiinţei noastre la tot evenimentul morţii şi învierii lui Cristos. Spune apostolul: "Am murit împreună cu Cristos" şi credem că "vom şi trăi împreună cu el, ştiind că Cristos cel înviat din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui" (Rom 6,8-9). Asta se traduce într-o împărtăşire a suferinţelor lui Cristos, care este un preludiu la acea configurare deplină cu el prin înviere la care tindem în speranţă. Este ceea ce i s-a întâmplat şi sfântului Paul, a cărui experienţă personală este descrisă în scrisori cu tonuri pe cât de realiste, pe atât de inimoase: "Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi să fiu cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi" (Fil 3,10-11; cf. 2Tim 2,8-12). Teologia crucii nu este o teorie - este realitatea vieţii creştine. A trăi în credinţa în Isus Cristos, a trăi adevărul şi iubirea implică renunţări în fiecare zi, implică suferinţe. Creştinismul nu este calea comodităţii, este mai degrabă un urcuş exigent, însă luminat de lumina lui Cristos şi de marea speranţă care se naşte din el. Sfântul Augustin spune: "Creştinii nu sunt scutiţi de suferinţă, dimpotrivă lor le revine un pic mai mult suferinţă, pentru că a trăi credinţa exprimă curajul de a înfrunta viaţa şi istoria mai în profunzime". Totuşi numai aşa, experimentând suferinţa, cunoaştem viaţa în profunzimea sa, în frumuseţea sa, în marea speranţă ridicată de Cristos răstignit şi înviat. De aceea, credinciosul se află încadrat între doi poli: pe de o parte, învierea care într-un fel este deja prezentă şi activă în noi (cf. Col 3,1-4; Ef 2,6); pe de altă parte, urgenţa de a se insera în acel proces care-i conduce pe toţi şi totul spre plinătate, descrisă în Scrisoarea către Romani cu o imagine temerară: după cum toată creaţia geme şi suferă aproape durerile naşterii, tot aşa şi noi gemem în aşteptarea răscumpărării trupului nostru, a răscumpărării şi învierii noastre (cf. Rom 8,18-23).

În sinteză, putem spune cu Paul că adevăratul credincios obţine mântuirea mărturisind cu gura sa că Isus este Domnul şi crezând cu inima sa că "Dumnezeu l-a înviat din morţi" (cf. Rom 10,9). Înainte de toate este importantă inima care crede în Cristos şi în credinţă "îl atinge" pe Cel Înviat; dar nu este suficient a purta în inimă credinţa, trebuie s-o mărturisim şi s-o mărturisim cu gura, cu viaţa noastră, făcând astfel prezent adevărul crucii şi al învierii în istoria noastră. De fapt, în felul acesta creştinul se inserează în acel proces graţie căruia primul Adam, pământesc şi supus corupţiei şi morţii, se transformă în ultimul Adam, cel ceresc şi incoruptibil (cf. 1Cor 15,20-22.42-49). Acest proces a fost demarat cu învierea lui Cristos, în care, prin urmare, se întemeiază speranţa de a putea într-o zi să intrăm şi noi cu Cristos în adevărata noastră patrie care este în ceruri. Susţinuţi de această speranţă să înaintăm cu mult curaj şi cu bucurie.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu