» înapoi la cuprins «

Cateheza nr. 9

Martie 2009

Credinţa

În cateheza de luna trecută am abordat tematica justificării prin credinţă. În această cateheză rămânem în linii mari în acelaşi cadru, dar ne oprim asupra conceptului de credinţă. Încercăm să definim credinţa şi importanţa ei, aşa cum o vede sfântul Paul în Scrisoarea către Romani. În primele patru capitole ale acestei scrisori, apostolul neamurilor abordează problema credinţei în cadrul mai amplu al discursului despre mântuire. Practic, chestiunea cheie a acestor patru capitole este mântuirea lumii prin moartea expiatoare a lui Isus Cristos şi răspunsul pe care omul trebuie să-l dea în faţa acestei iniţiative divine.

Scrisoarea către Romani porneşte de la realitatea păcatului (în greacă, hamartia), înţeles ca o putere cosmică, ce afectează întreaga umanitate. Apostolul Paul ne oferă un tablou sumbru al unei omeniri afectate de păcat în totalitatea ei şi demonstrează această realitate făcând apel la Scriptură: "Nu este drept, nici măcar unul... Toţi au rătăcit, împreună au ajuns nişte stricaţi. Nu este nimeni care să facă binele, nu este nici măcar unul" (Rom 3,10-12). Păcatul domneşte nu numai în lumea păgână, descrisă în primul capitol al scrisorii în toată decăderea ei, ci şi în rândul iudeilor care, deşi posedă Legea prin care cunosc voinţa lui Dumnezeu, păcătuiesc în diferite feluri împotriva Legii. Practic, întreaga lume formată din păgâni şi iudei este sub stăpânirea păcatului şi supusă mâniei divine, adică osândei.

În faţa acestei situaţii dezastruoase, Dumnezeu a găsit o cale pentru a salva omenirea, iar această cale nu poate fi simpla observare a Legii. Legea (în ebraică, Torah) nu poate mântui. Mântuirea nu poate fi decât darul gratuit al lui Dumnezeu. Singura cale a mântuirii este moartea expiatoare a lui Isus Mesia: "De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţi în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire..." (Rom 3,23-25).

Dar şi moartea expiatoare a lui Mesia poate deveni inefectivă, dacă omul nu are dispoziţia necesară pentru a primi harul divin. Această dispoziţie care este cerută omului este tocmai "credinţa", înţeleasă ca o acceptare a verdictului lui Dumnezeu cu privire la condiţia păcătoasă a omenirii şi ca recunoaştere a faptului că Dumnezeu a acţionat drept în favoarea omului, oferindu-i posibilitatea de a se mântui. Prin credinţă, omul recunoaşte că Dumnezeu a acţionat în manieră creativă, prin Cristos, în favoarea omenirii decăzute. Prin credinţă, omul recunoaşte că Dumnezeu acţionează în manieră creativă în viaţa sa.

Mai departe, apostolul Paul arată care este, de fapt, obiectul credinţei. Pentru a arăta ce anume defineşte credinţa creştinului, Paul ne îndreaptă privirea spre persoana lui Isus Cristos, mai exact spre cele două evenimente cheie care definesc lucrarea Mântuitorului, respectiv moartea expiatoare pe cruce şi învierea. Vorbind despre justificarea prin credinţa în Cristos, Paul vorbeşte explicit despre "credinţa în sângele lui" (Rom 3,25), mai exact despre credinţa "în vărsarea sângelui lui Cristos", adică în valoarea ispăşitoare a morţii lui Mesia. Iar în următorul capitol, unde elaborează pe larg subiectul "credinţa lui Abraham", Paul vorbeşte din nou despre justificarea care "va fi considerată şi pentru noi care credem în cel care l-a înviat din morţi pe Domnul nostru Isus Cristos" (Rom 4,24).

Aşadar, obiectul credinţei noastre este acceptarea acestor două adevăruri fundamentale: valoarea expiatoare a morţii lui Isus Cristos şi învierea lui Isus din morţi. Cine acceptă acest verdict al lui Dumnezeu, prin credinţă, este justificat, adică dobândeşte acea dispoziţie absolut necesară mântuirii: "Într-adevăr, dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9).

Pentru apostolul Paul, ceea ce se opune adevăratei credinţe este tocmai încercarea omului de a se justifica prin propriile fapte sau, mai simplu, tentaţia omului de a crede că se poate mântui singur. Am putea aminti aici o istorisire a celebrului baron de Münchhausen, renumit pentru minciunile sale. Acesta povesteşte cum, într-o zi, călătorind prin pădure, a ajuns într-o mlaştină. Şi văzând că se afundă din ce în ce mai mult i-a venit o idee: cum avea păr lung, şi-a împletit părul ca o funie şi trăgând uşor, uşor de funie a reuşit să iasă din mlaştină. Cel care crede că se poate smulge singur din lanţurile păcatului, se aseamănă cu acest personaj.

Credinţa, în greacă pistis, este atitudinea omului care-şi deschide braţele pentru a primi harul (în greacă, charis), dăruit în mod gratuit de Dumnezeu în Cristos. Iluminat de Dumnezeu, omul trebuie să răspundă cu libertatea sa de adeziune sau de refuz. El poate apuca mâna divină care îi este întinsă pentru a-l ridica din mlaştina sau nisipurile mişcătoare ale păcatului. Din această îmbrăţişare se naşte ceea ce Paul numeşte "omul îndreptăţit", adică salvat, pătruns de Duhul Sfânt care-l face apt pe omul justificat să se adreseze lui Dumnezeu, invocându-l cu numele de Abb?, adică "Tată" (cf. Rom 8,15).