» înapoi la cuprins «

Cateheza nr. 8

Februarie 2009

Justificarea prin credinţă

Această cateheză îşi propune să aducă în atenţia noastră o tematică paulină centrală, şi anume "justificarea prin credinţă". Sfântul apostol Paul tratează despre justificarea prin credinţă în trei dintre scrisorile sale, respectiv Scrisoarea către Galateni, Scrisoarea către Romani şi Scrisoarea către Filipeni. În aceste scrisori, Apostolul, pentru a arăta ce anume s-a schimbat în raportul dintre Dumnezeu şi oameni prin venirea lui Isus Cristos în lume, introduce noţiunea de "justificare prin credinţă".

Pentru a arăta ce înseamnă "justificarea prin credinţă", sfântul Paul dezvoltă argumentul prin contrast cu "justificarea prin fapte". Iată o frază din Scrisoarea către Galateni, care rezumă foarte bine ideea sfântului apostol Paul despre justificare sau îndreptăţire: "Ştiind că omul nu este justificat prin faptele Legii, ci doar prin credinţa în Isus Cristos, am crezut şi noi în Isus Cristos ca să fim justificaţi prin credinţa în Cristos, şi nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii" (Gal 2,16). În acest verset din Scrisoarea către Galateni, cuvântul "justificare" apare de trei ori şi este conceptul prin care sfântul Paul prezintă inima unui mesaj teologic pe care îl va dezvolta în capodopera sa: Scrisoarea către Romani.

Această teză, sintetizată de obicei în formula "justificare prin credinţă", şi conţinutul ei au constituit, începând cu secolul al XVI-lea, obiect de dezbatere între Biserica Catolică şi Reforma protestantă. Disputa a pornit de la acuza formulată de Luther la adresa Bisericii Catolice, că aceasta ar propovădui o gândire conform căreia mântuirea se dobândeşte prin meritele faptelor bune, ceea ce ar lăsa puţin spaţiu sau nici un spaţiu iertării gratuite şi harului lui Dumnezeu. Mai mult, Luther a susţinut că aceasta era, de fapt, atitudinea iudaismului din vremea lui Paul, care ar fi fost, la fel ca Biserica Catolică, o religie a meritului. Iar apostolul Paul ar condamna în scrisorile sale tocmai un astfel de mod de a gândi.

Eroarea hermeneutică a lui Luther a fost dovedită de eminentul biblist E.P. Sanders, care, în cartea sa Paul, Legea şi poporul iudaic (Paul, the Law, and the Jewish People, Philadelphia, Fortress, 1983), a demonstrat că acea imagine a iudaismului, aşa cum a fost conturată în perioada Reformei este, de fapt, o caricatură grosolană. Sanders a demonstrat destul de clar că gândirea şi înţelegerea de sine religioasă a iudaismului era bazată pe premisa harului. Iudaismul pornea de la ideea că Dumnezeu a ales în mod liber Israelul şi a făcut o alianţă cu acest popor, pentru a fi Dumnezeul lor, iar ei poporul său. Acest raport de alianţă era reglementat de Lege, care nu era o cale de intra în alianţă sau de a câştiga merite, ci "o cale de a trăi în alianţă".

Această nouă perspectivă deschisă de Sanders a permis o mai bună înţelegere a ideii sfântului Paul despre "justificarea prin credinţă" şi despre rolul "faptelor" în viaţa creştinului. Astăzi, disputa dintre Biserica Catolică şi luterani s-a atenuat, mai ales în urma declaraţiei comune a catolicilor şi luteranilor din 1999, o declaraţie în măsură să pună în lumină substanţa comună a credinţei creştine în jurul acestei teme fundamentale.

Dar ce înseamnă "justificarea" sau "îndreptăţirea"? Cuvântul grecesc dikaiosyne, care înseamnă "justificare", şi verbul înrudit dikaioun, care înseamnă "a justifica", sunt de matrice judiciară şi indică recunoaşterea dreptăţii şi a corectitudinii unei persoane. Dar conceptul religios de "justificare" merge dincolo de nivelul pur judiciar. Vom încerca acum să-l definim în mod simplificat şi esenţial. Punctul de plecare este "harul" lui Dumnezeu, adică voinţa sa mântuitoare faţă de creaturile sale. E ceea ce Paul numeşte "har", realitate exprimată în greacă prin cuvântul charis, acelaşi care este la baza cuvântului nostru "caritate": deci este vorba de iubirea lui Dumnezeu care se adresează omului care s-a îndepărtat de el prin păcat. Dumnezeu este cel care se îndreaptă primul spre creatura sa.

Ideea că Dumnezeu face primul pas spre om pentru a-l salva este foarte bine evidenţiată de apostolul Paul, care le scria creştinilor din Roma: "Isaia îndrăzneşte să spună: «Am fost găsit de cei care nu mă căutau, m-am făcut cunoscut celor care nu întrebau de mine»" (10,20). Desigur, omul, cu libertatea sa, poate să refuze harul, dreptatea mântuitoare divină. Acceptarea harului este chiar credinţa, în greacă pistis, care este adeziunea liberă, voluntară şi bucuroasă la darul divin, deschiderea braţelor din partea omului pentru a primi harul salvator şi iubirea eliberatoare a lui Dumnezeu. Starea finală a credinciosului autentic, adică a celui care are credinţă, este "justificarea", omul fiind "îndreptăţit" sau "făcut drept" de către Dumnezeu, care îl smulge din legăturile răului şi păcatului, care îl eliberează de sarx, de "carne". Aceasta din urmă este pentru apostolul Paul principiul rău interior care conduce libertatea noastră spre păcat (în greacă, hamartia).

Dar omul poate fi tentat sau poate încerca să se "justifice" singur, adică să se mântuiască prin "faptele Legii", printr-o observare a normelor care impun practicarea faptelor drepte, meritorii. Or, aceasta este ca şi cum el ar voi să iasă din nisipurile mişcătoare singur, fără să fie nevoie de o mână sigură externă, întinsă de cel ce stă pe o stâncă stabilă. Este ceea ce declară Paul când denunţă iluzia celui care vrea să fie salvat "prin justificarea sa proprie, care vine din Lege, şi nu prin aceea care vine din credinţa în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă" (Fil 3,9).

Ce se întâmplă atunci cu operele sau faptele drepte? Mai au acestea vreo relevanţă în vederea mântuirii omului sau trebuie eliminate? Evident că nu-şi pierd valoarea. Dar faptele bune nu sunt cauza ultimă a mântuirii noastre, ci numai "rodul" necesar, un rod care provine din starea noastră de justificare. Or, justificarea ne conduce spre împlinirea faptelor de "iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoinţă, bunătate, fidelitate, blândeţe, stăpânire de sine" (Gal 5,22-23). Acestea sunt semnul autenticităţii justificării noastre şi a credinţei noastre adevărate.