» înapoi la cuprins «

Cateheza nr. 7

Ianuarie 2009

Conciliul de la Ierusalim

Deoarece suntem în luna ianuarie, în care celebrăm octava mondială de rugăciune pentru unirea Bisericilor, propunem spre reflecţie o temă care are relevanţă pentru efortul creştinilor din vremurile noastre de a găsi o cale a unităţii creştine. Am putea avea impresia că diviziunile dintre creştini au apărut şi s-au aprofundat cu trecerea secolelor, însă în realitate divergenţe de gândire au existat chiar în primele generaţii de creştini. Supunem atenţiei, în cadrul acestei cateheze, două evenimente pe care apostolul Paul le-a trăit personal: conciliul apostolilor de la Ierusalim şi incidentul din Antiohia. Sunt două evenimente care ne permit să ne facem o imagine despre problemele cu care se confrunta Biserica primară şi despre divergenţele care existau între creştinii din primele decenii ale Bisericii. Dar ceea ce probabil îi deosebeşte pe creştinii de atunci de noi este un anume simţ al unităţii pe care îl aveau şi care le permitea să rămână uniţi dincolo de diferenţele de opinii.

Dar să vedem ce s-a petrecut la Conciliul de la Ierusalim. Suntem în preajma anului 50 al erei creştine. La acest conciliu participă şi apostolul Paul. Prezenţa sa la conciliul apostolilor este dovada respectului pe care şi-l câştigase datorită activităţii sale misionare. În perioada premergătoare conciliului, Paul îşi desfăşurase activitatea de misionar în Biserica din Antiohia şi se simţea strâns legat de Ierusalim, aşa cum rezultă din Scrisoarea către Galateni (cf. mai ales limbajul din Gal 1,18; 2,2.3.6.9.). Din aceeaşi scrisoare rezultă că Paul a avut cel puţin două motive de a veni la Ierusalim. În primul rând, a avut o revelaţie divină care l-a determinat să meargă la Ierusalim. În al doilea rând, dorea să expună la Ierusalim evanghelia pe care o predica printre păgâni, respectiv primirea păgânilor în comunitatea creştină fără obligaţia respectării legilor specific iudaice.

Din ce putem deduce, la Conciliul apostolilor de la Ierusalim au fost prezente trei "fracţiuni". Prima fracţiune era reprezentată de Paul, Barnaba şi Tit, care erau pentru acceptarea păgânilor în Biserică, fără a le impune modul de viaţă iudaic. A doua fracţiune era reprezentată de Iacob, Chefa (Petru) şi Ioan, care aveau o gândire moderată în privinţa cerinţelor care ar trebui impuse păgânilor care primesc credinţa în Isus Cristos. A treia fracţiune o constituiau cei pe care apostolul Paul îi numeşte "fraţii falşi" (cf. Gal 2,4), adică iudeo-creştinii radicali, care cereau ca păgânii să fie primiţi în Biserică numai dacă parcurg drumul iudaic integral.

La acest conciliu, rezultatul cel mai important pentru apostolul Paul a fost acceptarea evangheliei pe care el o predica printre păgâni, deci fără obligaţia respectării Legii iudaice cu acele elemente specifice identităţii iudaice. Or, acest lucru i-a deranjat pe iudeo-creştini, în ochii cărora relevanţa Legii iudaice era astfel slăbită, iar prescrierile deveneau mai curând obiceiuri şi tradiţii. Deşi Paul şi Barnaba primesc "mâna dreaptă a comuniunii" (Gal 2,9), adică o confirmare a modului lor de a desfăşura activitatea misionară, armonia nu este deplină la sfârşit din cauza radicaliştilor. Clauzele lui Iacob care se regăsesc în descrierea Conciliului în Fap 15,19.20.28.29 ar putea fi un document mai târziu pe care Luca îl leagă de adunarea apostolilor. Dacă ar fi fost stabilite regulile, atunci nu s-ar mai explica incidentul din Antiohia.

Incidentul din Antiohia arată că deciziile luate la Conciliul apostolilor nu i-au mulţumit pe toţi (cf. Gal 2,11 ş.u.). Este greu de reconstituit contextul istoric al incidentului, însă în linii mari lucrurile s-au desfăşurat după cum urmează: după conciliu, Paul şi Barnaba pleacă la Antiohia. Mai târziu vine şi Petru. Acolo, Petru participă la mese cu iudeo-creştini şi păgâno-creştini, care erau uniţi. Când vin "oameni" de-ai lui Iacob, Petru se retrage de la mesele cu păgânii. Îi atrage de partea sa şi pe ceilalţi iudeo-creştini, inclusiv pe Barnaba. Paul însă, deşi era iudeo-creştin, rămâne cu păgânii. Comuniunea lor, care includea Euharistia, este ruptă. În acest context Paul îl înfruntă direct pe Petru.

În ce a constat practic incidentul din Antiohia? Acolo, problema nu a fost cu privire la păgâni, dacă să fie circumcişi sau nu, ci cu privire la iudeo-creştinii care îşi păstrau identitatea lor de iudei, continuând să observe legile specific iudaice, în mod deosebit legile privitoare la mâncăruri, prin care iudeii se distingeau ca popor. Pentru Petru şi Barnaba, ca şi pentru ceilalţi iudeo-creştini, această menţinere a identităţii iudaice era percepută ca o chestiune de principiu; astfel de "fapte ale Legii" nu erau în dezacord cu credinţa în Cristos. Dar pentru Paul, principiul credinţei în Cristos trebuie acceptat radical, iar asta relativizează şi dă importanţă secundară practicilor distinctiv iudaice; nu numai circumciziunea, ci şi alte "fapte ale Legii" sunt în dezacord cu credinţa în Cristos, de vreme ce adăugau efectiv cerinţe ca parte a "bagajului" pe care trebuiau să şi-l asume păgânii care acceptau evanghelia.

Cei mai mulţi autori cred astăzi că apostolul Paul, în urma acestui incident, nu a avut câştig de cauză, ceea ce l-a determinat să ia o anumită distanţă faţă de Antiohia şi Ierusalim. Această schimbare de atitudine şi de raport cu Ierusalimul rezultă mai ales din limbajul mai distant pe care îl foloseşte la vremea când le scrie galatenilor. Mai multe pasaje din scrisorile sale (Gal 1,6-9; 5,2-12; 2Cor 11,4.12-15 şi Fil 3,2), compuse după momentul "Antiohia", arată polemica dintre apostolul Paul şi alţi predicatori şi "apostoli ai lui Cristos", care erau aproape sigur misionari iudeo-creştini din Palestina, doritori să se asigure că noii aderenţi la credinţa în Mesia Isus parcurg drumul complet pentru a deveni membri deplini ai poporului lui Dumnezeu (prin primirea circumciziunii şi acceptarea altor astfel de "fapte ale Legii").

În ciuda acestor neconcordanţe, apostolul Paul voia cu orice preţ o relaţie pozitivă cu Ierusalimul, sau cel puţin o relaţie pozitivă între Bisericile pe care el le-a întemeiat şi Biserica-mamă din Ierusalim şi s-a implicat foarte mult în construirea acestei relaţii de unitate. În anii 57-58, când le scrie romanilor, apostolul Paul a considerat ca o mare prioritate să facă o colectă în Bisericile pe care el le-a întemeiat şi pe care o va duce la Ierusalim, ca un semn al solidarităţii naţiunilor cu iudeii, nu numai în sfera binecuvântărilor mesianice, ci şi în sfera bunurilor materiale (cf. Rom 15,25-26). Călătoria la Ierusalim pentru înmânarea colectei va fi fost pentru apostolul Paul nu numai un rod şi o confirmare a succesului său în câştigarea multor păgâni pentru credinţă, ci şi un semn al preocupării sale de menţinere a unităţii întregii mişcări a creştinismului. Apostolul Paul speră ca ministerul său în câştigarea atâtor păgâni să fie primit de Dumnezeu (cf. Rom 15,16), iar calitatea lor de membri ai Bisericii să fie recunoscută de sfinţii din Ierusalim (cf. Rom 15,31).

În concluzie, divergenţe între creştini nu există doar astăzi, ci au existat chiar de la început. Unii autori consideră că divergenţele de atunci erau chiar mai grave şi mai profunde decât cele de astăzi. Dar creştinii de atunci aveau poate un mai mare simţ al unităţii. Sfântul Paul rămâne oricum un model de luptă pentru unitate şi un model inspirator pentru toţi creştinii de bunăvoinţă care vor să împlinească gândul de unitate al lui Cristos.