» înapoi la cuprins «

Cateheza 4

Octombrie 2008

Paul, apostolul neamurilor

Creştinismul s-a născut în Palestina primului secol al erei noastre, acolo unde s-a format prima comunitate de ucenici ai lui Isus Cristos. Pornind de la acest nucleu, vestea cea bună a lui Isus şi despre Isus se va răspândi pe vastul teritoriu al Imperiului Roman graţie misionarilor creştini care, însufleţiţi de Duhul Sfânt, îl predică pe Cristos pretutindeni. Printre misionarii creştini ai primului secol al erei noastre, cel mai mare şi mai important este fără îndoială sfântul Paul, supranumit şi "apostolul păgânilor" sau "apostolul neamurilor". A fost supranumit astfel datorită vocaţiei sale specifice, şi anume aceea de a duce păgânilor vestea cea bună a mântuirii prin Isus Cristos. În Scrisoarea către Galateni, sfântul Paul arată că avea o conştiinţă clară a chemării sale: "[Mie] mi-a fost încredinţată evanghelia pentru cei necircumcişi, după cum lui Petru [îi fusese încredinţată] pentru cei circumcişi, căci cel care îl constituise pe Petru pentru apostolatul celor circumcişi m-a constituit şi pe mine pentru păgâni, şi, cunoscând harul care îmi fusese dat, Iacob, Chefa şi Ioan, care sunt consideraţi coloane, mi-au dat mie şi lui Barnaba mâna dreaptă a comuniunii ca noi să mergem la păgâni, iar ei la cei circumcişi" (Gal 2,7-9).

Despre vocaţia misionară a sfântului Paul vorbesc atât cartea Faptele Apostolilor, care acordă un spaţiu amplu activităţii misionare a sfântului Paul, cât şi scrisorile sale adresate de regulă comunităţilor creştine întemeiate de el. În toate aceste scrisori, apostolul Paul se adresează unor persoane concrete, pe care le-a întâlnit în activitatea sa misionară, şi unor comunităţi concrete, cărora le prezintă în scris viziunea sa teologică. De fapt, alături de Paul teologul există Paul misionarul, iar teologia sa nu poate fi separată de activitatea sa misionară. Cel care vorbeşte în scrisorile pauline nu este un teolog de bibliotecă, ci un om a cărui viaţă a fost consacrată total misiunii. Sfântul Paul şi-a format şi conturat viziunea teologică "pe teren", în experienţa misionară concretă. În cele trei mari călătorii misionare, apostolul neamurilor parcurge mii de kilometri, întâlneşte mii de persoane şi-l vesteşte pe Cristos în mijlocul lumii păgâne cu un succes extraordinar. Dar cum arăta această lume a păgânilor în mijlocul căreia apostolul Paul l-a predicat pe Cristos?

Pentru a înţelege mai bine ce era lumea păgână, este important să facem o distincţie. Din punctul de vedere al iudaismului, lumea se împărţea în două: în iudei şi păgâni, respectiv în circumcişi şi necircumcişi. Ştim ce reprezenta iudaismul, cu centrul său spiritual, Ierusalimul, cu templul, scrierile sacre, monoteismul, practicile religioase etc. Dar cum arăta lumea păgână?

Atunci când vrem să descriem lumea păgână din vremea sfântului Paul, este important să ţinem cont de două lucruri. În primul rând, a considera lumea păgână ca fiind ateistă este complet fals. Faptul că păgânii adorau un dumnezeu, altul decât unicul Dumnezeu adorat de evrei, îi exclude de la etichetarea ca "atei". În al doilea rând, a eticheta lumea păgână ca "politeistă" este, într-un anume fel, inexact. Faptul că păgânii adorau un zeu specific lor, acordând o anumită reverenţă şi altor zei, nu este acelaşi lucru cu a adora mai mulţi zei deodată fără nici o deosebire.

Există trei aspecte esenţiale care definesc religia păgânilor din primul secol al erei noastre:

1. Fiecare oraş avea zeitatea sa şi, de asemenea, o galaxie de alte zeităţi mai mici sau mai mari. Chiar şi împăraţii primeau o veneraţie de tip religios. Lista zeilor adoraţi pare fără sfârşit, dar exista o ierarhie a preferinţelor, Zeus/Jupiter aflându-se, de obicei, în capul listei. Acestor zei şi zeiţe li se aduceau sacrificii specifice cu ocazia sărbătorilor stabilite, în caz de necesitate deosebită, sau cu ocazia sărbătorilor naţionale, familiale sau personale.

2. Lumea romană, în general, şi romanii, în particular, desemnau o zeitate protectoare, practic, pentru fiecare aspect al vieţii.

3. O altă trăsătură impresionantă a lumii religioase a naţiunilor o reprezenta cultele misterice, de provenienţă orientală. Cu ocazia sărbătorilor anuale specifice acestor culte, avea loc adoraţia rituală a zeului sau zeiţei în jurul cărora era ţesută doctrina moarte-înviere. Printre aceste culte, precum cel al Cibelei, al lui Mithra sau al lui Orfeu, se evidenţia cultul lui Isis. Cunoaştem puţin despre aceste culte, datorită grijii foarte mari a membrilor de a păstra secrete ritualurile lor, însă puţinele informaţii pe care le deţinem dau mărturie despre pietatea profundă a membrilor acestor religii. Toate aceste date pe care le cunoaştem despre religiile naţiunilor de atunci sunt o mărturie elocventă că lumea naţiunilor nu era nicidecum "păgână" şi nu era fără religie. Dacă, pe de o parte, "ateismul" sau necredinţa unor filozofi şi scriitori din acea perioadă a lăsat o anumită impresie asupra noastră, pe de altă parte, mărturia mută a acelor mase tăcute care, în mizeria lor, se adresau unui zeu sau unei zeiţe pentru a afla salvare, ne face conştienţi de rădăcinile profund religioase ale acestor popoare.

Această multiplicitate a zeităţilor şi religiilor deschidea calea misionarilor iudei şi creştini în Imperiul Roman. Într-o lume care accepta "importurile" orientale, misionarii găseau mulţi prozeliţi. Este ilustrativ în acest sens discursul lui Paul în Areopagul Atenei, unde misionarul creştin se poate adresa liber ascultătorilor: "Aşadar, cel pe care îl cinstiţi fără să-l cunoaşteţi, pe acesta vi-l vestesc" (Fap 17,23). Conform autorului cărţii Faptele Apostolilor, Paul îşi prefaţează discursul printr-o tehnică a retoricii, captatio benevolentiae: "Din tot ceea ce văd, constat că voi sunteţi foarte religioşi" (Fap 17,22). Acea religiozitate puternică, împreună cu toleranţa audienţei, chiar dacă uneori se exprima în indiferenţă (cf. Fap 17,32), pregătea drumul activităţii misionare a Apostolului printre păgâni.

Mai există un detaliu important cu privire la maniera în care apostolul neamurilor şi-a desfăşurat activitatea sa misionară printre păgâni, şi anume diaspora iudaică. Cu puţine excepţii (cf. discursul din Areopag), Paul se adresa de regulă sinagogilor din marile oraşe ale imperiului. Faptul de a-l predica pe Cristos în sinagogi era o bună strategie de a-l face cunoscut şi păgânilor simpatizanţi ai sinagogii. Toate sinagogile din diaspora aveau astfel de simpatizanţi, aşa-numiţii "temători de Dumnezeu", păgâni atraşi de credinţa iudaică şi de monoteism, dar nedispuşi să primească ritul circumciziunii. Or, mulţi din aceşti simpatizanţi ai sinagogii au primit cu inimă deschisă credinţa în Cristos.

Însă lucrurile nu au decurs atât de uşor cum am putea crede. Tocmai prin faptul că reuşea să aducă atât de mulţi la credinţa în Isus Cristos, apostolul Paul a avut mulţi duşmani, mai ales din rândul coreligionarilor săi iudei. În Scrisoarea a doua către Corinteni, găsim o pagină în care Paul descrie toate pericolele şi problemele pe care le-a avut de înfruntat în misiunea sa, incluzând suferinţele provocate de fraţii săi iudei: "Sunt ei slujitorii lui Cristos? - vorbesc ca unul ieşit din minţi - sunt cu mult mai mult: sunt mai mult în eforturi, mai mult în închisori, cu mult mai mult în bătăi, adesea în pericol de moarte, de cinci ori am primit de la iudei patruzeci de lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei ori am naufragiat. O zi şi o noapte am rămas în largul mării. Deseori în călătorii, în pericole pe râuri, în pericole din partea tâlharilor, în pericole din partea conaţionalilor, în pericole din partea păgânilor, în pericole în cetate, în pericole în pustiu, în pericole pe mare, în pericol printre fraţii mincinoşi. În muncă şi trudă, deseori în privegheri, în foame şi sete, adesea în posturi, în frig şi fără haine şi, pe lângă cele exterioare, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile" (2Cor 11,23-28). Iată un text care sintetizează în câteva fraze o viaţă: viaţa şi munca extraordinară a celui mai mare misionar al Bisericii de la început.