» înapoi la cuprins «

Cateheza nr. 3

Septembrie 2008

Saul-Paul la porţile Damascului

Experienţa fundamentală din viaţa lui Saul-Paul a fost întâlnirea sa cu Isus Cristos cel viu. Această experienţă va schimba profund modul său de a gândi şi de a trăi. Pentru a ne face o ideea mai clară despre circumstanţele transformării sale interioare vom încerca să realizăm o sinteză a două puncte de vedere, cel al Faptelor Apostolilor şi cel al lui Paul însuşi.

1. În Faptele Apostolilor, Luca ne oferă trei descrieri ale circumstanţelor în care a avut loc întâlnirea dintre Saul-Paul şi Isus Cristos înviat (cf. Fap 9,22.26). Cele trei istorisiri au unele diferenţe, relevante pentru studiul exegetic, dar istorisirea rămâne esenţial aceeaşi. Avem trei elemente comune: (a) Paul îi persecuta pe creştini (cf. Fap 9,2; 22,4; 26,10); (b) evenimentul se situează în apropierea Damascului (cf. Fap 9,3; 22,6; 26,12); (c) circumstanţele evenimentului sunt aproape identice.

Evenimentul este prezentat într-o formă literară cunoscută în Vechiul Testament: istoria chemării marilor figuri din istoria mântuirii. Istorii precum chemarea lui Iacob pe drumul de întoarcere acasă (cf. Gen 31,11-13) şi trimiterea lui în Egipt (cf. Gen 46,2-3), chemarea lui Abraham (cf. Gen 22,1-2), a lui Moise (cf. Ex 3) şi a tânărului Samuel (cf. 1Sam 3,4-14) urmează toate acelaşi model: (a) chemarea pe nume; (b) răspunsul; (c) încredinţarea misiunii. Iată, spre exemplu, cum este prezentată chemarea lui Moise în Cartea Exodului:

(a) Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului, şi a zis:,,Moise! Moise!"

(b) El a răspuns:,,Iată-mă!"

(c),,Acum, vino, eu te voi trimite la faraon şi vei scoate din Egipt pe poporul meu, pe fiii lui Israel" (Ex 3,4.10).

Acum, dacă facem o comparaţie între evenimentul de la porţile Damascului povestit în Faptele Apostolilor şi această istorisire din Vechiul Testament, paralelismul devine imediat evident:

(a) "Saul, Saul, de ce mă persecuţi?" (Fap 9,4; 22,7; 26,14).

(b) Şi el a spus: "Cine eşti tu, Doamne?" (Fap 9,5; 22,8; 26,15).

(c) "Eu sunt Isus, pe care tu îl persecuţi. Dar ridică-te şi stai pe picioarele tale. Pentru aceasta m-am arătat ţie ca să te pun deoparte ca slujitor şi martor al celor pe care le-ai văzut şi al celor pe care le vei vedea. Eu te voi salva de acest popor şi de păgânii la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să-i întorci de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi prin credinţa în mine" (Fap 26,16-18).

Desigur, această asemănare nu este accidentală, ci arată cum a înţeles autorul Faptelor Apostolilor sensul vieţii şi al misiunii marelui apostol al naţiunilor. Pentru Luca, Paul nu este un oarecare creştin din Biserica începuturilor, ci este unul dintre marii chemaţi din istoria mântuirii. Paul a avut o chemare extraordinară, comparabilă cu chemarea lui Abraham, Moise sau Samuel.

Există un alt detaliu important în descrierea istoriei lui Paul în Faptele Apostolilor. Este important să amintim că Luca a pregătit acest eveniment prin istorisirea martiriului lui Ştefan, atunci când Saul este introdus pentru prima dată în scenă: "Şi scoţându-l (pe Ştefan) afară din cetate, aruncau cu pietre asupra lui. Martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr numit Saul... Şi Saul era de acord cu uciderea lui" (Fap 7,58; 8,1). Moartea lui Ştefan este o moarte de martir. Mai puţin de două secole după aceea, Tertulian va afirma: "Sângele martirilor este sămânţa creştinismului" (Apologia 50, 13). În istoria Bisericii de la începuturi, aşa cum o vede Faptele Apostolilor, moartea primului martir a fost sămânţa unei vocaţii, aceea a marelui apostol, a cărui misiune a fost văzută în egală măsură asemenea misiunii lui Abraham, Iacob şi Moise. Pentru noi, cititorii, este important să sesizăm nuanţele teologice întrepătrunse cu istoria lui Paul.

2. Mărturia lui Paul. Ceea ce surprinde în scrisorile apostolului Paul este reticenţa lui de a vorbi despre experienţele sale interioare personale, iar evenimentul de pe drumul Damascului este unul de acest fel. Deşi este conştient de vocaţia sa, Paul nu povesteşte istoria acestei vocaţii. Se mulţumeşte să afirme: "Dar când i-a plăcut lui Dumnezeu, cel care m-a ales încă din sânul mamei mele şi m-a chemat prin harul său, mi l-a descoperit pe Fiul său în mine ca să-l vestesc păgânilor" (Gal 1,15.16). Insistă mereu că este "chemat să fie un apostol" (Rom 1,1), "chemat prin voinţa lui Dumnezeu să fie un apostol al lui Isus Cristos" (1Cor 1,1), dar nu oferă nicăieri detaliile chemării. Atunci când vorbeşte despre faptul că a fost "ales" înainte de naşterea sa (Gal 1,15), Paul situează vocaţia sa în domeniul inaccesibil al misterului, de care aparţine, de fapt, orice vocaţie adevărată.

În tripla istorisire, cartea Faptele Apostolilor plasează evenimentul în linia vocaţiilor marilor personaje din Vechiul Testament - deci vocaţii, nu convertiri. Autorul cărţii Faptele Apostolilor insistă asupra continuităţii între trecutul iudaic al lui Paul şi prezentul său creştin. A vorbi despre convertire înseamnă a vorbi despre o discontinuitate profundă, o ruptură între ceea ce a fost Paul şi ceea ce a devenit. Conform cărţii Faptele Apostolilor, Paul însuşi, acuzat că este un agitator printre iudei, se grăbeşte să-i asigure: "Totuşi îţi mărturisesc că îl cinstesc pe Dumnezeul părinţilor după calea pe care ei o numesc erezie, crezând tot ceea ce este scris în Lege şi în Profeţi" (Fap 24,14). Departe de a părăsi religia părinţilor, Paul se arăta mai fidel acestei religii îmbrăţişând "calea". De fapt, punctul real în controversă este credinţa în înviere. Paul, în faţa marilor preoţi şi a Sinedriului din Ierusalim afirmă cu claritate: "Eu sunt judecat pentru speranţa în învierea morţilor" (Fap 23,6); o speranţă pe care o avea în comun cu fariseii. De aceea, transformarea din viaţa lui Paul, aşa cum apare în Faptele Apostolilor, nu poate fi văzută ca altceva decât ca un rezultat logic al fidelităţii lui faţă de iudaism.

Paul vede acest moment de cotitură în viaţa sa ca o chemare profetică. Atunci când le vorbeşte galatenilor, adoptă limbajul lui Ieremia: "Înainte de a te fi zămislit în sânul mamei tale, eu te cunoşteam, şi înainte de a te naşte, te-am sfinţit şi te-am rânduit profet pentru popoare" (Ier 1,5); sau limbajul lui Isaia: "Domnul m-a chemat de la naşterea mea, din sânul mamei mele mi-a spus pe nume...Voi face din tine lumină pentru popoare, ca să duci mântuirea până la marginile pământului" (Is 49,1.6).

Paul se simte un "ales"/"pus deoparte" (Rom 1,1.5). El insistă că harul şi apostolatul au venit prin Isus: "Ultimului dintre toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie" (1Cor 15,8); şi a avut privilegiul de a-l fi văzut pe Domnul înviat: "Nu sunt eu apostol? Nu l-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?" (1Cor 9,1). Dar ce înseamnă acest a vedea? Un indiciu ar putea fi textul din 2Cor 12,2-4: "Cunosc un om în Cristos care, acum paisprezece ani - că era în trup, nu ştiu; sau că era în afara trupului, nu ştiu: Dumnezeu o ştie - a fost răpit până la al treilea cer. Şi ştiu că omul acesta - că era în trup sau nu era în trup, nu ştiu: Dumnezeu o ştie - a fost răpit în paradis şi că auzit cuvinte de negrăit pe care omul nu are voie să le rostească". Deşi nu putem fi siguri că apostolul Paul vorbeşte aici despre persoana sa, acest text ne-ar putea ajuta să ne facem o idee despre experienţa mistică trăită de apostolul neamurilor la porţile Damascului.