» înapoi la cuprins «

Cateheza nr. 11

Mai 2009

Elogiul iubirii

La ultima cateheză paulină am poposit în comunitatea creştină din Corint, o comunitate întemeiată de sfântul apostol Paul în anul 51 al erei noastre. Am văzut că una dintre caracteristicile Bisericii din Corint era prezenţa unor carisme extraordinare, a unor daruri ale Duhului Sfânt conferite creştinilor din comunitate. Apostolul Paul le cere membrilor comunităţii să aprecieze aceste carisme după o ordine ierarhică şi să le folosească în vederea edificării comunităţii. În această cateheză rămânem în cadrul aceluiaşi discurs despre carisme (cf. 1Cor 12-14), dar ne concentrăm asupra capitolului 13 din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni, unde găsim o pagină extraordinar de frumoasă: celebrul elogiu dedicat iubirii (în greacă, agápe** Deoarece în vorbirea curentă se poate auzi adesea pronunţia agapé, punându-se în mod greşit accentul pe ultima silabă, amintim că pronunţia corectă a cuvântului grecesc este agápe, deci cu accent pe a doua silabă.), un imn adus iubirii creştinului.

Acest elogiu merită o reflecţie aparte întrucât constituie chiar inima discursului sfântului Paul din capitolelor 12-14 din Scrisoarea întâi către Corinteni, în care Apostolul le răspunde corintenilor la întrebarea lor despre corecta folosire a carismelor în Biserică. Iubirea din capitolul 13 nu mai este considerată doar în prisma originii şi a efectelor ei, aşa cum să întâmplă într-un elogiu clasic al unei virtuţi, ci în natura ei profundă, în realitatea ei esenţială.

Apostolul Paul porneşte în scrisoarea sa de la situaţia specială a Bisericii din Corint şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu şi îi felicită pe corinteni pentru multele carisme care însufleţesc comunitatea: "În el [Cristos] aţi fost îmbogăţiţi în toate, în tot cuvântul şi în toată cunoaşterea" (1Cor 1,5). Paul îşi pregăteşte din timp discursul despre iubire, chiar de la capitolul 8, unde opune în manieră limpede iubirea, cunoaşterii: "ştiinţa umflă, pe când iubirea edifică" (1Cor 8,1). În elogiul iubirii, apostolul Paul evidenţiază superioritatea iubirii faţă de toate celelalte carisme: "Voi însă căutaţi darurile cele mai bune. Şi eu vă voi arăta o cale şi mai minunată" (1Cor 12,31). Numai iubirea, agápe, dă valoare carismelor. De aceea, Paul lasă deoparte organizarea externă a Bisericii, cu multiplicitatea darurilor, pentru a ajunge la principiul de viaţă, de care depinde valoarea restului. Şi, astfel, ajungem la imnul dedicat carităţii.

Paul începe elogiul iubirii, agápe, făcând referinţă la o carismă foarte dragă corintenilor, şi anume glosolalia: "Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor" (1Cor 13,1). Această primă afirmaţie a Apostolului va fi fost un "duş rece" pentru cei entuziasmaţi de glosolalie, de vreme ce sunt comparaţi cu arama sunătoare şi chimvalele, instrumente zgomotoase, dar care nu exprimă nimic.

Paul aduce apoi în discuţie profeţia, definită ca o capacitate de cunoaştere a misterelor şi ca o credinţă capabilă de a realiza lucruri extraordinare. În aceste cuvinte ale apostolului Paul există multă putere oratorică: "Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic" (1Cor 13,2). Acest "n-aş fi nimic" defineşte situaţia profetului care este lipsit de iubire.

Paul continuă cu un al treilea exemplu, care face referinţă la iniţiative extraordinare, pe care le-am putea numi "gesturi profetice": "Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic" (1Cor 13,3). Este vorba aici de acţiuni impresionante, care par să se refere la o mare generozitate, la gesturi eroice. Dar şi aceste acte uimitoare cad sub verdictul tăios: "...dar dacă n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic".

A doua parte a imnului, care începe cu versetul 4, este - cum spune biblistul italian Gianfranco Ravasi - asemănătoare unei flori, ale cărei petale sunt tot atâtea calităţi ale iubirii, agápe: mărinimia, bunătatea, umilinţa, dezinteresul, generozitatea, respectul, bunăvoinţa, blândeţea, iertarea, dreptatea, adevărul, îngăduinţa, statornicia. Avem în aceste versete o specie de cortegiu al virtuţilor care însoţesc iubirea. Dacă iubirea, agápe, s-ar stinge, virtuţile umane şi religioase s-ar eclipsa.

Este semnificativă alegerea cuvântului de către apostolul Paul: grecii, pentru a desemna iubirea, foloseau termenul eros; apostolul Paul preferă cuvântul agápe, care exprimă mai ales dăruirea, totalitatea, consacrarea de sine în avantajul altuia, în timp ce eros presupune mai ales posesia, beneficiul, satisfacerea unei dorinţe. Apostolul Paul ne aminteşte că şi darurile cele mai înalte, precum profeţia, cunoaşterea şi credinţa, dacă sunt lipsite de iubire, sunt un "zero". Şi gesturile de o generozitate eroică şi detaşarea de bunuri, dacă nu sunt însufleţite de iubire, sunt doar acte de falsă mândrie şi gesturi spectaculare.

Autorul celebrului roman Ferma animalelor, englezul George Orwell, într-un roman al său, Să trăiască aspidistra (1936), a realizat o răsturnare îndrăzneaţă a imnului paulin, o deformare a elogiului iubirii, care, din păcate, este reală în istoria omenirii. De fapt, el a substituit cuvântului "iubire", agápe, cuvântul aproape antitetic "bani". Astfel, elogiul iubirii s-a transformat într-o laudă blasfematoare a idolului cel mai venerat de oameni: "Chiar dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu aş avea bani, nu sunt nimic... Banul toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură...". Iată o imagine sarcastică şi, în acelaşi timp, tragică a unei lumi în care valorile pot fi răsturnate, iar omul poate fi deposedat de demnitatea cu care l-a înzestrat Creatorul, fiind judecat şi judecând după criterii pur omeneşti.

Diferită însă este perspectiva creştină asupra lumii. Măreţia unui om şi gradul de desăvârşire a creştinului pot fi măsurate numai prin iubire. Oricum, iubirea, agápe, este şi măsura lui Dumnezeu. Este sugestiv finalul elogiului, unde Paul ia în consideraţie cele trei virtuţi teologale: "Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea". Multe secole mai târziu, marele mistic Ioan al Crucii va spune: "În amurgul vieţii noastre vom fi judecaţi cu privire la iubire".