» înapoi la cuprins «

Cateheza nr. 10

Aprilie 2009

Carismele şi edificarea comunităţii

Această cateheză îşi propune să ne introducă în ambientul unei comunităţi întemeiate de sfântul Paul, pentru a ne face o idee despre felul în care arătau comunităţile creştine din Biserica primară. Ne vom opri în comunitatea creştină din Corint, din provincia Ahaia, din Grecia antică; această comunitate apostolul Paul a fondat-o în anul 51. Sfântul Paul ajunge la Corint în timpul celei de-a doua călătorii misionare. Când soseşte la Corint, Paul găseşte o locuinţă la iudeo-creştinii Aquila şi Priscilla, doi soţi care se ocupau cu confecţionarea de corturi (cf. Fap 18,1-18). Paul însuşi va lucra la confecţionarea corturilor, câştigându-şi singur existenţa, aşa cum făceau rabinii din timpul său.

După insuccesul din Areopagul din Atena (cf. Fap 17,16-34), Paul soseşte "cu teamă" la sinagoga din Corint, cum mărturiseşte el însuşi: "Am venit la voi în slăbiciune, cu frică şi cuprins de nelinişte" (1Cor 2,3). Timp de un an şi jumătate, Paul rămâne printre corinteni, predicându-l pe Cristos. Paul câştigă unele persoane importante pentru cauza creştină. Va întâlni acolo şi respingere din partea unora: evanghelia sa este "scandal" pentru evrei şi "nebunie" pentru greci (cf. 1Cor 1,23). Cu toate acestea, are în Corint un succes mai mare decât s-ar fi aşteptat. Duhul Sfânt este foarte activ în comunitate, iar prezenţa sa activă se vede mai ales în multitudinea carismelor pe care le posedă creştinii comunităţii din Corint. La plecarea sa, apostolul Paul lasă în urmă o comunitate vie şi bine organizată. După plecarea lui Paul, comunitatea a fost condusă de Apolo.

În următorii ani, după plecarea sa, în comunitate au apărut o serie de probleme şi întrebări. Paul este informat despre problemele şi întrebările corintenilor şi decide să le trimită o scrisoare, în care să răspundă la problemele lor, pe care le-o trimite de la Efes în anul 55 sau 56. Una dintre întrebările creştinilor din comunitatea din Corint se referea la carisme şi la folosirea acestora în comunitate.

Din scrisoarea Apostolului putem să ne facem o idee despre bogăţia misiunilor şi darurilor cu care erau înzestraţi corintenii: "Şi cei pe care Dumnezeu i-a pus în Biserică sunt: mai întâi apostolii, în al doilea rând profeţii, în al treilea rând învăţătorii, apoi cei care au puterea [minunilor], apoi carisma vindecărilor, a ajutorării, a conducerii, a limbilor diferite" (1Cor 12,28). Descoperim în acest text o listă a carismelor din comunitatea corintenilor, o varietate de daruri prin care Duhul Sfânt acţiona în comunitate şi însufleţea viaţa creştinilor. În răspunsul pe care-l dă corintenilor, Apostolul Paul arată că există o ierarhie a carismelor şi că acestea trebuie folosite după anumite reguli. Dar ceea ce este esenţial în discursul paulin despre carisme este tocmai "criteriul" care guvernează folosirea carismelor în Biserică, respectiv "edificarea comunităţii".

Paul răspunde la întrebarea corintenilor despre folosirea carismelor şi introduce în discursul său noţiunea de "edificare" a comunităţii (în greacă, oikodome). De fapt, o carismă nu este acordată unui creştin pentru a-i asigura acestuia superioritatea asupra altora, ci pentru a-i permite să contribuie la binele spiritual al fraţilor săi. O carismă se legitimează prin capacitatea ei de a contribui la edificarea comunităţii. Când apostolul Paul scrie: "Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor" (1Cor 12,7), binele despre care vorbeşte Apostolul nu este, evident, cel al beneficiarului manifestării Duhului, ci binele celorlalţi, al ansamblului comunităţii.

Din perspectiva apostolului Paul, fiecare membru al comunităţii, prin carisma pe care o primeşte de la Duhul Sfânt, are un "rol" de jucat în vederea asigurării bunului mers al întregului. Asta înseamnă că acest rol nu poate fi jucat în manieră corectă decât sub inspiraţia unei iubiri preocupate de binele celorlalţi, de edificarea (oikodome) comunităţii.

Trecem acum de la realitatea comunităţii din Corint la realitatea comunităţilor creştine din zilele noastre. Pentru noi, cei de astăzi, noţiunea de "carismă" nu are exact aceeaşi extensiune ca în vremea sfântului Paul. În general, se consideră că nu orice creştin posedă o carismă, dar carismele există şi sunt dăruite de Duhul Sfânt diferiţilor creştini din orice rang din Biserică. Dacă, pe de o parte, nu orice creştin este posesorul unei carisme, al unei manifestări excepţionale a puterii lui Dumnezeu, pe de altă parte, fiecare creştin, prin ceea ce a primit de la Dumnezeu, trebuie să contribuie în felul lui la edificarea întregii comunităţi.

În acest sens, mi se par deosebit de sugestive şi instructive cuvintele eminentului teolog şi cardinal englez John Henry Newman despre chemarea sau vocaţia specifică fiecărui creştin, o chemare înţeleasă ca un dar specific şi unic pentru fiecare om în parte. Spune cardinalul englez: "Dumnezeu m-a creat pentru a îndeplini pentru el o anumită slujire; el mi-a încredinţat o lucrare; el mi-a încredinţat-o mie şi nu altuia. Eu am o misiune; nu pot s-o ştiu cu totul în această viaţă, dar mi se va spune în cea viitoare. Eu am o parte (de îndeplinit) într-o mare lucrare; eu sunt un inel într-un lanţ, o legătură între persoane. El nu m-a creat pentru nimic. Eu trebuie să fiu bun, trebuie să împlinesc lucrarea sa: trebuie să fiu un înger al păcii, un martor al adevărului în locul meu propriu, chiar dacă nu mă gândesc la asta. Un singur lucru este necesar: să fac voinţa lui Dumnezeu, slujindu-l prin chemarea mea".